Tentative de destabilizare a României şi Moldovei

Autor: Mihai CONŢIU

Cu o relativă blazare, de ani buni, constat cum siguranţa naţională a României şi a Republicii Moldova este subminată, începînd cu anii ’90 ai secolului trecut şi pînă astăzi, de către grupări politice, civice şi intelectuale, de pe ambele maluri ale Prutului, prin acţiuni publice, în care se solicită unirea celor două ţări.

În aparenţă, ar părea o impietate să critici sau să condamni aceste porniri, pe care ei le definesc a fi „de suflet şi simţire românească”. Dacă faci asta, deşi ai dreptate şi poţi demonstra, cu argumente, ticăloşiile din spatele acestor manifestări, rişti să fii pus la stîlpul infamiei.

Noi, cei de la Moldova Suverană, am simţit asta pe propria noastră piele, cu toate că, în esenţă, nu am făcut nimic altceva decît să deschidem ochii celor care trebuie să vegheze asupra celor care atentează la integritatea naţională a celor două state tocmai prin aceea că cer unirea lor spre a le dezintegra teritorial concomitent.

Ca orice român conştient, anonim în normalitatea identităţii mele pe care nu trebuie să mi-o revendic la orice colţ de stradă, pe bună dreptate, am fost suspicios faţă de toţi cei care-şi smulg cămaşa de pe ei şi-şi răcnesc isteric identitatea de român şi necesitatea întregirii neamului românesc, aici fiind vorba, fireşte, despre unirea Moldovei cu România.

Ca un paradox, constat faptul că aceşti „unionişti”, mai cu seamă cei din România, nu solicită sau nu cer autorităţilor de tot felul reîntoarcerea în componenţa României a Sudului Basarabiei şi Nordului Bucovinei, teritorii româneşti care nu au aparţinut niciodată Ucrainei. Orice om înzestrat cu un raţionament minim, ar trebui să înţeleagă că, admiţînd, totuşi, aceste exaltări unioniste, acestea ar putea fi priorităţi. În mod normal, pentru ei, Republica Moldova, ca stat membru al ONU, ar trebui să fi fost o realizare formidabilă. Nu-i de ici, de acolo, să ai un stat geamăn cu care să te aliezi oricînd!

Republica Moldova nu este o virtualitate, indiferent de zbaterile ei, ci o ţară pe care România trebuia să o ajute să se afirme, chiar şi ca „o ţară de rezervă pentru o Românie ipotetică”, dar nu să permită unor politicieni sau activişti civici să atenteze la integritatea şi suveranitatea ei teritorială. Unioniştii români, dacă ar fi cu adevărat nişte idealişti, ar trebui să sufere „paşoptist” de grija etnicilor români din Ucraina, Serbia, Bulgaria etc., cărora nu le este recunoscută nici originea etnică.

Republica Moldova de ieri şi de astăzi va fi la fel şi mîine pentru că acestea sînt realităţi pe care nu le va restructura nimeni. Republica Moldova poate fi sub influenţă rusească, dar va fi tot Republica Moldova. Republica Moldova poate fi sub influenţă europeană, dar va fi tot Republica Moldova. Republica Moldova poate fi chiar şi sub influenţă românească, dar va fi tot Republica Moldova. Oricît de tranzitorie ar fi ca stat, oricît de destabilizată ar fi, Republica Moldova nu poate fi destructurată sau alipită României decît în urma unui război mondial care ar deschide aceste porţi, care ar genera alte retrasări frontiere în Europa.

Unionişti suspecţi

Istoria recentă ne-a demonstrat că mişcările unioniste de pe ambele maluri ale Prutului au fost şi sînt suspecte şi supuse eşecului tocmai din aceea că au fost forme fără fond. România politică incorectă i-a transformat în oameni înstăriţi pe mulţi moldoveni unionişti, deşi n-au fost capabili să raporteze misiunea îndeplinită. Asta înseamnă că şi finanţatorii români şi-au luat partea lor. Cum este posibil ca, după aproape un sfert de secol de finanţare a românismului în Republica Moldova, procentul moldovenilor anti-europeni să crească succesiv de la an la an, iar asta în ciuda tuturor investiţiilor europene şi activismului pro-românesc?

Oare nu dă de gîndit nimănui faptul că, în 2009, după alungarea forţată a comuniştilor de la guvernare, Vladimir Voronin lăsase noii guvernării mult peste 50% dintre moldoveni favorabili Uniunii Europene? Unde sînt aceştia acum? Cine i-a ucis? Nu cumva o „guvernare pro-europeană”?

Întotdeauna, România politică sau securisto-ceauşistă a mizat, poate intenţionat, doar pe modele moldoveneşti unioniste de esenţă fie KGB-iste, fie paranoice şi semi-KGB-iste, iar aici este vorba despre lideri. Concomitent, li s-au alăturat altele. Este extrem de interesantă proiecţia unioniştilor moldoveni şi români, iar asta în fazele în care reuşesc paradoxul de a întrupa în comportamentul lor „paşoptismul idealist”, care presupune o luptă pentru împlinirea unor idealuri fără a-şi trage foloase materiale personale din asta, şi „pragmatismul moldovenesc”, în care activiştii acestui „curent” trăiesc din asta ca de pe urma unui serviciu bine plătit.

Vorbiţi limba maghiară? Dar cea rusă?

Pe 16 Mai, Mişcarea unionistă „Acţiunea 2012” a „exportat” un miting la Chişinău, la care s-a cerut unirea celor două ţări, intenţionînd să mai exporte unul pe 5 Iunie. În parametrii stricţi ai aşa-zisei idei de unire, acest miting nu doar că este inutil, dar întruneşte şi elementele clare ale unei diversiuni cinice. Spun cinice deoarece finanţatorii şi organizatorii acestor manifestări exploatează cu premeditate sentimentele sincere ale unor bieţi moldoveni care-şi imaginează că ar duce-o mai bine într-o Românie Mare.

Problema constă în aceea că nu doar UE, SUA sau Rusia nu vor admite această unire, ci şi pentru că n-o vrea nici România reală şi nici românii. România reală nu are nevoie de o grupare pro-rusească puternică în Parlament; nu are nevoie de o piatră de moară, aşa cum este acest teritoriu sărac şi care, politic, economic, juridic, social, cultural etc., funcţionează după alte norme, standarde, care nu pot fi eradicate sau schimbate decît prin măsuri radicale, de tip chiar dictatorial; nu are nevoie de un teritoriu în care conflictele interetnice ar fi la ordinea zilei, dar şi care ar acutiza teribil mişcările secesioniste maghiare din Transilvania şi multe altele.

Cei care finanţează şi conduc acţiunile de proteste şi revendicări ale Mişcării unioniste „Acţiunea 2012” ştiu bine că NU IDEEA DE UNIRE este cea care va triumfa, căci obiectivele lor sînt altele.

Într-o primă fază, prin demonstraţiile de la 16 Mai, s-a reuşit victimizarea penibilă a lui George Simion, preşedintele Mişcării unioniste „Acţiunea 2012”, care a fost expulzat în ziua de 13 Mai. Aceeaşi demonstraţie a avut şi un caracter electoral, în favoarea lui Dorin Chirtoacă, fiind siguri că aceeaşi noimă va avea şi demonstraţia preconizată de „Acţiunea 2012” pe 5 Iunie. Deşi este corupt pînă în măduva oaselor, deşi este un incompetent notoriu şi a transformat Chişinăul într-o groapă de gunoi, unora de la Bucureşti nu le poate scoate nimeni din cap ideea fixă că Dorin Chirtoacă trebuie să cîştige al treilea mandat, că este basarabean român controlat de ei, că este musai ca Primăria Chişinăului să fie românească, controlată de români pe spinarea năpăstuiţilor de locuitori ai acestui oraş.

Simultan cu beneficiile electorale amintite, demonstraţiile celor de la „Acţiunea 2012” au menirea de a radicaliza, sub aspect etnic, Tiraspolul, Găgăuzia, Bălţiul şi Taraclia. „Pericolul” unirii cu România va fi invocat şi mai vehement şi justificativ din pricina acestor manifestaţii. Colateral, interesaţi în existenţa unor manifestaţii unioniste în Moldova şi România mai sînt şi… ungurii din Transilvania şi unii politicieni de la Budapesta, iar aici nu mai este nevoie de detalii.

Cine, totuşi, finanţează „Acţiunea 2012”, căci de ce se cam ştie? Poate că veţi afla citind, printre rînduri, cele ce urmează.

Cum sînt minţiţi moldovenii de către „Acţiunea 2012”

Într-un interviu acordat ziarului „România liberă”, Iulian Fota, fost consilier prezidenţial pentru probleme de securitate, vine cu o serie de consideraţii extrem de interesante şi pe care vi le reproducem mai jos:

„Cred că Rusia a obţinut deja drept de veto asupra marilor decizii şi asupra marilor transformări geopolitice din Europa de Est. Acest lucru este, însă, valabil doar pentru zonele aflate la Est de Prut. Pentru spaţiul de la Est de Prut, Rusia a obţinut însă drept de veto, inclusiv asupra Republicii Moldova.

Soarta Republicii Moldova, ca şi cea a Georgiei, nu mai poate fi hotărîtă doar de cele două state sau doar în baza relaţiilor lor cu Occidentul. În acest moment Rusia are un cuvînt de spus în privinţa viitorului lor cel puţin în proporţie de 50%: o face deja de facto fiindcă prin conflictele îngheţate controlează soarta acestor state, aşa cum controlează soarta Ucrainei prin influenţa pe care o are în Estul acestei ţări şi prin trupele trimise acolo.

 Nu văd o cale de unificare a R. Moldova cu România, în primul rînd pentru că, după cum arată rezultatul ultimelor alegeri parlamentare, apetitul pentru unificare dincolo de Prut este destul de limitat. Demonstraţiile pe care le vedem la televizor sînt una, iar ceea ce ar presupune procesul de unificare este cu totul altceva. Dacă ne uităm în istorie, putem desprinde o matrice şi vedea că nici unul dintre elementele pe care le-am avut în 1918, şi care toate ne-au fost favorabile, astăzi nu le avem: 1) majoritatea populaţiei din R. Moldova nu vrea, deci nu avem elementul de autodeterminare; 2) nu există sprijin în Occident pentru ­unire; 3) Rusia nu este slabă; 4) poate cel mai important ­unificarea cu R Moldova nu este politica oficială a statului român.

Trebuie să ne aducem aminte că atunci cînd am aderat la ­NATO şi la UE am înţeles condiţiile acestei aderări şi ne-am asumat printr-un gentlemen agreement respectarea tuturor graniţelor ţărilor din zonă. Noi nu sîntem o ţara revizionistă. Am fost invitaţi în NATO şi UE pentru a face România mai bună, nu mai mare.

Elita de la Chişinău a înţeles noua tendinţă din Europa de Est şi s-a pliat deja pe ea. Aduceţi-vă aminte cum a crescut politic Igor Dodon, liderul socialiştilor moldoveni: s-a dus la Moscova, s-a fotografiat cu preşedintele Putin, poza a fost pusă pe toate gardurile şi a devenit un fel de “icoană”, care le-a adus pro-ruşilor un rezultat electoral foarte bun. Acest lucru înseamnă că electoratul a optat pentru un curs mai prudent, fiindcă înainte de europenizare moldovenii se gîndesc să-şi păstreze statalitatea şi integritatea teritorială.

Deci Rusia nu are de ce să înceapă o relaţie de forţă cu R. Moldova, pentru că deja Chişinăul răspunde cerinţelor Moscovei. Dovadă că în ultimele săptămîni Rusia a luat decizii pozitive în sfera economică, ­inclusiv în ceea ce priveşte relaxarea embargoului. Sînt de părere că politicienii moldoveni au decis să-şi finlandizeze singuri ţara. Moldovenii fac acest lucru ţinînd cont de lecţia ucraineană, întrebîndu-se ce au făcut occidentalii atunci cînd Rusia a decis să aplice forţa în Estul Ucrainei. Răspunsul lor e simplu: Occidentul nu a făcut suficient pentru a ajuta Ucraina să-şi păstreze integritatea.

Moldovenii au un instinct foarte bun de supravieţuire. O populaţie care a trecut prin anii de gulag, de stalinism, rezistînd sovieticilor şi care încă este, acum, 60 la sută vorbitoare de limba română e o populaţie cu o inteligenţă politică aparte, pe care instinctul o ajută să rămînă în picioare. Nu trebuie să hotărîm noi de la Bucureşti ce au ei de făcut. Cred că ei ştiu mai bine şi trebuie ­să-i lăsăm să traverseze perioada asta dificilă, pentru că noi nu avem soluţii pentru ei şi pentru problemele lor.

Nu înţeleg de ce exact în acest moment avem această intensificare a acţiunilor unioniste în Republica Moldova. Mi se pare cumva că Simion şi cei din jurul lui au apărut de nicăieri şi brusc au devenit actori centrali ai scenei politice. Ideea lor de unificare cu paru’ mi se pare extrem de periculoasă. 

Dacă m-aş pune în pielea Rusiei, primii pe care i-aş finanţa ar fi unioniştii, pentru ca după aceea să pot să arăt cu degetul intenţiile României. Ar fi important să înţelegem o lecţie istorică: Basarabia nu a fost niciodată o chestiune între România şi Rusia, ci între Rusia şi Occident. Deci cei care vor decide în ce lume va fi încadrată R. Moldova, într-una europeană sau într-una eurasiatică, vor fi liderii marilor puteri vestice împreună cu liderii de la Moscova.

Occidentul nu-şi va risca relaţiile cu Rusia doar de dragul unei neclare evoluţii pro-occidentale a R. Moldova, cu atît mai mult cu cît nu este clară opţiunea poporului moldovean. E cel mai prost moment cu putinţă acesta, pentru organizaţiile neguvernamentale de a aborda subiectul unirii. Este o lipsă clară de inteligenţă politică, o incapacitate de a înţelege evenimentele geopolitice.”

Spre a avea o imagine de ansamblu, adăugaţi celor citite mai sus articolul „Cinci minciuni la modă despre unirea României cu Republica Moldova”, publicat de jurnalistul Vlad Epurescu în Adevărul.ro, şi preluat de noi aici: http://moldova-suverana.md/article/opinia-raional-a-unui-publicist-de-la-bucureti_10569, precum şi referinţele publicate de noi la cartea „Cum s-a românizat România” a istoricului român Lucian Boia.