Adversari ai citatomaniei, vom începe totuşi acest demers în favoarea cărţii cu o scurtă poveste, pe care am extras-o, prin efracţie, din “Sertarul cu aplauze” al Anei Blandiana.

... Pe vremea aceea, cînd un pictor era arestat, i se dădea voie să-şi poarte cu el în închisoare şi trusa cu pensule şi vopsele. Astfel, atunci cînd intră în celula întunecoasă din turn, primul gînd al eroului acestei poveşti a fost să-şi picteze pe unul din pereţi o fereastră. Pictă într-adevăr o fereastră deschisă, prin care vedea cerul orbitor de albastru. Celula devenise astfel mult mai luminoasă.

Dimineaţa, cînd intră să-i aducă bucata de pîine şi apa, temnicerul trebui să închidă ochii, orbit de lumina care pătrundea prin fereastra pictată.

- Ce se întîmplă aici? răcni el şi se repezi să închidă fereastra, dar se lovi de perete.

 - Am deschis o fereastră, răspunse pictorul liniştit. Era prea întuneric.

- Ha, ha, ha, rîse temnicerul uimit că se lăsase înşelat. Şi-l îngînă batjocoritor:

- Ai deschis o fereastră? Ai pictat o fereastră, nenorocitule! Nu-i o fereastră adevărată. Îţi închipui doar tu că e o fereastră.

Pictorul răspunse liniştit:

- Am vrut să fac lumină în celulă şi am făcut. Prin fereastra mea cerul se vede. Chiar şi dumneata, intrînd, a trebuit să închizi ochii din cauza luminii.

De data asta temnicerul se supără:

- Crezi că mă poţi îmbăta cu apă rece? Turnul acesta nu are nici o fereastră, cine intră aici nu mai ajunge să vadă lumina zilei.

- Şi totuşi, în celula mea lumina intră prin fereastra deschisă, spuse pictorul.

- Da? îşi bătu joc temnicerul. Atunci de ce nu evadezi? Aşa m-ai convinge şi pe mine că e vorba de o fereastră adevărată.

 Pictorul îl privi cu atenţie, înaintă cîţiva paşi spre zid şi se aruncă pe fereastră.

- Stai! sări temnicerul înspăimîntat, încercînd să-l oprească, dar se izbi cu fruntea de zid. Alarmă! A evadat! începu el să urle, în timp ce prin fereastra deschisă se auzea trupul pictorului despicînd aerul spre lezpezile de la piciorul turnului...

Dacă facem un mic efort şi rezumăm o sumă de cunoştinţe, observăm că întreaga istorie a civilizaţiei noastre este marcată de un efort continuu pentru cucerirea spaţiului şi a timpului. Omul a inventat numeroase mijloace pentru învingerea Spaţiului: automobilul, avionul, radioul, telefonul, televiziunea, internetul şi, în sfîrşit, naveta spaţială cu toată camarila ei de sateliţi şi moduli intrerplanetari.

Dar în acest context de uluitoare realizări tehnice deocamdată există doar un singur mijloc de a înfrunta Timpul. Acest mijloc nu e decît Cuvîntul tipărit, cel mai important şi mai trainic liant între generaţii, între ieri, azi şi mîine. De unde putem trage o concluzie deloc hazardată: dacă viaţa e constituită din timp şi spaţiu, apoi Ştiinţa colaborează mai mult cu Spaţiul, iar Arta cu Timpul.     

Printr-o carte de valoare se ajunge la cunoaşterea noastră reciprocă, necesară pentru acea largă solidaritate ce asigură un suport mintal superior, un optimism spiritual pe care omul modern, ieşit cu sufletul şi mentalul mutilate de atîtea -isme şi -izuri ale secolului XX, este chemat să-l atingă în scopul suprem al vieţuirii sale. Fără om, aşa ticălos cum este el uneori (uneori destul de des), nici timpul, nici spaţiul nu au rost.

Omul fără lecturi este stîlp cu ochi. Şarampoi, cum ar zice Mihail Sadoveanu. Ne întrebăm uneori de ce e puţină, bunătate, credinţă în lume. O posibilă explicaţie ar fi cea din Biblie: “Nu va rămîne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sînt numai trup” (Facerea). Oameni-trup, adică tub digestiv lîngă tub digestiv, fără cealaltă dimensiune esenţială: spiritul. Ar putea fi o explicaţie plauzibilă: trupul nespiritualizat, are numai suflu de viaţă şi instincte, ca animalul. Atît.

În anul 1812, cînd ruşii au anexat Basarabia eliberînd-o de sub mahomedani, între Prut şi Nistru nu exista – vă daţi seama?! – nici o şcoală laică.

Trebuie să gestionăm în aşa fel timpul ca să ne croim o oază de linişte, de răgaz şi pentru informare, pentru lecturi. Dacă nu citeşti, dacă nu te documentezi, dacă nu administrezi eficient logosul, rămîi de “carul frumos cu patru boi” al istoriei. În secolul al XXI-lea vor rezista şi se vor impune popoarele bine documentate. Neconcurenţialii vor fi storşi ca o lămîie şi vor fi aruncaţi la coşul cu gunoi de lux al uitării.

Cartea este o fereastră spre lumină. O fereastră spre trecut, prezent şi viitor. Iar cine nu cunoaşte trecutul, nu înţelege sarcinile prezentului şi riscă să rateze şansele viitorului. Totuşi, trăirea obsesivă în trecut este sinucigaşă. Blochează energiile şi anulează orizonturile. Cam aceasta ar fi proporţia ideală de urmat: o zi pe săptămînă o dedicăm trecutului, trei prezentului şi două zile le dedicăm viitorului. Desigur, ziua a şaptea o rezervăm lecturii, meditaţiei, odihnei şi mersului la biserică.

Cartea poate fi şi subversivă, pentru că este un insomniac incurabil, în stare de trezie la orice oră de zi şi de noapte. Ca şi nesomnul izvoarelor, ea este, prin inducţie, insomnia tiranilor şi a totalitarismelor de oriunde şi de oricînd. Ne plîngem la orice colţ de secundă că avem parlamente de lupi. Clorect! Dar parlamentarii noştri sînt veniţi cumva de pe Lună? Ba bine că nu: ei sînt verişorii, prietenii, cumnaţii, cunoscuţii, colegii noştri de facultate ş. a. m. d. De unde se arată că parlamentarii sînt, în linii generale, ca şi noi. Aşa că ar trebui s-o lăsăm cumva mai moale cu sportul naţional de-ascunselea după degetul arătător îndreptat acuzator spre alţii. Trebuie să fim nu numai consumatori de responsabilitate, dar şi producători de responsabilitate.

Este momentul să facem un popas intelectual şi să amintim aici o scenă-cheie din romanul de milioane al lui Umberto Eco. În Numele trandafirului, cînd stareţul orb îl întreabă pe William von Baskerville: “Ce vreţi de fapt?”, Baskerville răspunde: “Vreau cartea grecească, despre care spuneţi că n-a fost scrisă vreodată. O carte care se ocupă exclusiv de comedia pe care o urîţi la fel de mult ca rîsul. Este vorba, probabil, de singurul exemplar păstrat al cărţii a doua a Poeticii lui Aristotel. Sînt multe cărţi care tratează comedia, de ce tocmai aceasta este atît de periculoasă?”. Iar stareţul răspunde: „Da, este vorba de Aristotel”. Baskerville: „Ce este atît de neliniştitor în faptul că oamenii rîd?” Stareţul: “Rîsul ucide frica şi fără frică nici o credinţă nu există”.

Felul în care cuvintele apar şi se aliniază în noi, sub formă de frază şi discurs, nu este ceva înnăscut, ci se obţine prin exerciţiu. Deci, se obţine. Deci, se poate obţine. Totul, absolut totul este scris. Important este să vrem să-l contrazicem pe Cantemir, care susţinea că sîntem leneşi la carte, şi să citim.

Rîndurile acestea nu fac nici cît o ceapă degerată, dacă nu spunem că ele au fost înşiruite cu un scop practic precis: acela de a vă îndemna să citiţi o carte-şoc. Este vorba de Dacopatia şi alte rătăciri româneşti de Dan Alexe. Întrebare: Cine este Dan Alexe? Răspuns: Este un scriitor iaşiot (adică: din Iaşi) cam din aceeaşi familie spirituală cu Emil Cioran, Lucian Boia, Paul Goma, Andrei Pleşu, Luca Piţu, Sorin Antohi, Gabriel Andreescu, Liviu Antonesei şi... încă vreo doi-trei “duşmani ai poporului român”. În tot ce scriu, ei pornesc de la axioma (de fapt, nu pornesc nici de la o axiomă: astfel le dictează modul lor structural de a fi şi de a gîndi) că viciile sînt rapănul, bioderma care suge sufletul şi energiile popoarelor. Atunci cînd e cazul, ne laudă virtuţile. Iarăşi cînd e cazul, ne scarmănă de sar penele de pe năravurile noastre ce ne abat cu ispita de la treburi serioase, duse pînă la capăt. E cel mai bun serviciu pe care un profesionist al cuvîntului îl poate poate face semenilor săi, pe care îi vrea în rînd cu toată lumea bună.

O altă întrebare: Ce este, în linii mari, Dacopatia? Şi un alt răspuns: Este o carte de destupat minţile, adică de învăţătură pentru toţi copiii români de la 7 la 70 de ani, aşezaţi comod între două extreme: “am fost latini înaintea latinilor” şi genialul “fizician român Tesla”. Aşadar, iată o veste proastă „pentru cei deprinşi să-şi ducă viaţa îngenunchind în faţa pădurii naţionale de eroi şi statui: voievozi, poeţi sau călugări scuturaţi de frisonul profeţiei” (Radu Paraschivescu).

Precizăm, cu teamă, în final că dacopat (dac+patologie/boală) se află probabil în acelaşi ţarc de cuvinte ca handicapat, cardiopat, psihopat etc. şi, mai nou, românopat şi moldopat.

Dinu MIHAIL