Vox telefonius

Mă sună mai dăunăzi telefonul mobil, arătîndu-se pe ecran un număr din cinci cifre. Intrigată, răspund şi aud o fetişcană cu voce familiară, care mă întreabă cam în următorul stil: „Noroc, vrei un BMW seria 3, atunci...”. E clar – ai noştri încearcă să-mi bage pe gît încă o „favoare” şi un „beneficiu” de care pot să mă bucur doar în caz că fac parte din gaşca „das’is gut”. Dar am un răspuns: da, vreau un BMW seria 3, dar donat necondiţionat, măcar pentru faptul fidelităţii de ani de zile faţă de respectivul operator de telefonie mobilă. Dacă e vorba de anumite obligaţiuni pentru a deţine cele căteva sute de cai putere, atunci „danke şon” şi „aufiderzein” că eu am noroc cam cît broasca perucă. Nu există bafta tombolelor, banului chior şi nemuncit referitor la persoana mea. N-am noroc, n-am noroc… La fel, probabil, ca şi în cazul multor mii de utilizatori. Ei bine, aici e totul clar. Marketing, promovare şi liderism comercial în portabilitate, o metodă de încetăţenire ale cărora poate fi şi este telefonul, mai ales dacă este vorba de specialitatea casei.

Acesta este un caz cînd se luptă pentru clienţi. Pentru ce se luptă însă, de exemplu, în alt caz, pe care mi-l povestise copilul meu ceva timp mai înainte? Deci, într-o zi, pe la ora 15.00, sună acasă la telefonul fix altă fufă şi, fără a se clarifica bine cu cine vorbeşte, începe a lua firul opus la întrebări. Nu mă pot pronunţa cu exactitate despre natura acestora pentru că n-am auzit personal chestionarul, relatez doar „raportul” copilului: „A sunat o femeie de la un partid şi a întrebat ce probleme avem”. Cu răspunsul: „Noi n-avem nici o problemă”. Bineînţeles, ce probleme ar avea un copil pe care să i le povestească unei tanti străine de la telefon. Despre tot de ce are nevoie el povesteşte părinţilor sau cel puţin unor persoane apropiate. Dar unei cucoane care îşi face meseria de la 8.00 la 17.00 el n-are ce-i spune. Ceea ce nu înseamnă că n-aş avea ce-i zice eu. Stimabilă, de ce suni la ora 15.00, cînd mare parte din maturi sînt la serviciu, iar aceştia, ooooo, cîte ar avea să-ţi povestească despre problemele cu care se confruntă? Ce fel de formaţiune reprezinţi tu, care suni în plină zi de muncă şi te mulţumeşti cu răspunsurile unor copii, pe care, probabil, satisfăcută şi cu simţul datoriei împlinite, le-ai inclus în raport?

Ca să fiu cu moralul împlinit, trebuie să recunosc că odată au dat şi peste mine nişte mesageri dintr-aceştia „fără faţă” şi doar cu glas. Un fel de iniţiativă civică care tot m-a întrebat o groază de prostii. Iniţial, am început să răspund serios, după care m-au luat dracii şi nervii ca spre final să mă amuz copios şi să răspund la nimerealî orice îmi venea în cap. Unde şi cum a fost oglindit interviul aşa şi n-am mai aflat, dar deseori citesc în presă sumedenii de sondaje, unele chiar similare. Păi, dacă în aşa mod se întocmesc documentele respective, atunci să ştiţi că sînt de „cea mai mare competenţă şi seriozitate”, indiferent de marja de eroare.

De altfel, încep a fi tot mai sigură de această idee. Asta judecînd după multitudinea top-urilor mediatizate de presa autohtonă. Pentru că, pardon mare, dar mă încearcă îndoieli că „cel mai bărbătos şi super” bărbat azi în Republica Moldova este Vladimir Voronin. Cu tot respectul sau nerespectul faţă de această personalitate politică. Chiar şi la 40 şi ceva de ani ai mei. Or, înainte de faptul că se pare că azi oricine îşi poate organiza şi publica rezultate de sondaje, de multe ori am impresia că la chestionare au răspuns copiii cînd cei mari nu-s acasă. Cam un fel de „noi n-avem probleme”.

Lilia GRUBÎII