„Democraţia a murit în Turcia” titra CNN la cîteva ore după anunţul parţial privind rezultatul referendumului, apoi publicaţia europeană L'Express prevestea nori negri deasupra Bosforului „pornirile autoritare ale lui Erdoğan se vor accentua de acum înainte”. Sînt doar cîteva titluri care completau grija unor lideri europeni după consolidarea puterii lui Erdoğan.

Premierul danez, Lars Lokke Rasmussen, afirma că „este ciudat să vezi cum democraţia restricţionează democraţia” în timp ce ministrul austriac de Externe, Sebastian Kurz, scria pe Twitter că referendumul „arată cît de divizată este ţara”. Pe de altă parte reacţia lui Viktor Orban care a salutat victoria lui Erdoğan, apoi poziţia SUA faţă de referendum prin vocea preşedintelui Statelor Unite, Donald Trump, care i-a transmis felicitări într-o convorbire telefonică lui Recep Tayyip Erdoğan şi, nu în ultimul rînd, declaraţia prudentă a preşedintelui Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, care a precizat destul de sec că amendamentele constituţionale şi mai ales implementarea lor „vor fi analizate din perspectiva obligaţiilor pe care Turcia le are ca stat candidat la Uniunea Europeană”, evitînd să comenteze tranşant referendumul, arată că situaţia politică din Turcia este mult mai complexă decît o simplă alarmă internaţională şi că ţările occidentale nu mai reacţionează în bloc aşa cum se întîmpla în anii trecuţi.

Sfîrşit de drum? Turcia este o democraţie seculară pentru că armata republicii o păzeşte

Este pentru prima dată în ultimii 90 de ani cînd o majoritate politică din Turcia (fie ea şi contestată, condiţionată şi de un context politic tensionat datorat loviturii de stat din 2016 şi represiunilor care au urmat), se opune reformelor liberale impuse de Mustafa Kemal, părintele turcilor – Atatürk, care au modernizat ţara. Istoria contemporană a Republicii Turcia este o suită de reforme politice relativ abrupte care au dus de la laicizarea şi modernizarea societăţii, (însă fără vreo democratizare reală a clasei politice, sub o formă sau alta armata păzind cu patul puştii moştenirea socială, culturală şi politică a marelui Atatürk, numeroasele lovituri de stat militare din ultimele decenii acordînd Turciei un statut constituţional unic) pînă la aderarea la NATO care a consfinţit cel puţin la un moment dat orientarea geopolitică a fostului sultanat. Duminică, 16 Aprilie, majoritatea relativă a preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan a învins moştenirea culturală şi politică minoritară a celui ce a fondat Turcia modernă Mustafa Kemal Atatürk, armata încetînd să mai vegheze...

De la Turcia lui Atatürk la Semiluna lui Erdoğan

Reformele lui Mustafa Kemal Atatürk nu au fost îmbrăţişate cu optimism de majoritatea turcilor în perioada interbelică, imediat după proclamarea Republicii Turcia în Octombrie 1923. Pentru statul turc, care sute de ani fusese influenţat de culturile medievale arabe şi persane, pe un fundament otoman şi selgiucid, cu o gîndire şi poziţionare universală, imperială şi cu o legislaţie musulmană cu specific otoman moştenită din Asia Centrală, contactul cu reformele moderne impuse de Atatürk a fost destul de radical, practic doar naţionaliştii şi militarii care-l însoţiseră în numeroase campanii sprijinindu-l necondiţionat şi înţelegînd importanţa modernizării Turciei.

Cele şase direcţii impuse de Mustafa Kemal tinerei republici, republicanism, naţionalism, populism, etatism, secularism şi revoluţie, de natură să menţină ritmul schimbărilor în stat şi în societate, şi-au găsit mult mai puţini susţinători în perioada interbelică, decît majoritatea de astăzi a lui Recep Tayyip Erdoğan care poate împinge Turcia spre un regim autoritar. Abolirea califatului şi a curţilor religioase de judecată, desfiinţarea şcolilor religioase, interzicerea purtării fesului otoman, emanciparea femeilor care au obţinut dreptul de a alege şi de a fi alese în Parlament, adoptarea codului civil elveţian, codului penal italian şi codului comercial german care au contribuit aproape peste noapte la înlăturarea sistemului juridic islamic în favoarea unei legislaţii liberale.

Un şoc şi mai mare pentru tradiţionaliştii turci a venit atunci cînd Atatürk a trecut o reformă de proporţii revoluţionare, înlocuirea scrierii arabe cu alfabetul latin, după secole în care otomana utilizase alfabetul arab. Toate acestea au fost susţinute şi puse în practică de o minoritate progresistă, uneori cu ajutorul legii marţiale, în faţa unei majorităţi tradiţionaliste. Reformele au întîmpinat rezistenţe puternice, de la naţionalişti precum Kazim sau Ali Fuat şi pînă la clericii islamici care nu doreau să accepte ideile lui Atatürk, acestea culminînd cu schimbarea zilei de odihnă din Vineri în Duminică.

În paralel cu această modernizare, moartea fondatorului Turciei în anul 1938, a lăsat în urmă şi o serie de conflicte interne în relaţia dintre noul stat naţional, diferit de sistemul multicultural otoman şi comunităţile sale etnice minoritare. Milioanele de kurzi şi de credincioşi alevi nu erau confortabili în noua structură etnică şi seculară a statului turc modern, care favoriza în fapt majoritatea sunnită. Aceste restanţe istorice, în paralel cu lipsa unei vieţi cu adevărat democratice, prin prezenţa permanentă a armatei în faţa sau în spatele scenei politice au menţinut cariat sistemul politic turc.

Recep Tayyip Erdoğan, un Atatürk contemporan al tradiţionaliştilor

La 100 de ani de la crearea statului modern turc, în 2023, Recep Tayyip Erdoğan vrea să rămînă în istorie drept al doilea părinte al Turciei, iar fragila majoritate tradiţionalistă îi poate susţine acest vis, încîntată de gesturile simbolice ale noului regim, de la ridicarea unei moschei impozante pe o colină deasupra Bosforului, la creşterea impozitului pe băuturi şi interzicerea acestora în apropierea moscheilor şi pînă la permisiunea femeilor de a purta baticul tradiţional în universităţi, instanţele de judecată sau Meclis.

„De la Turcia lui Atatürk la Semiluna lui Erdoğan”, provoacă semne de îngrijorare legitime unor cancelarii europene, care nu reuşesc să citească în acest moment următorii paşi ai noului sultan, mai ales în contextul în care la o zi după referendum şi din cauza declaraţiilor unor lideri europeni, Erdoğan a anunţat posibilitatea organizării unui referendum privind continuarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Turcia celor două continente, celor două paradigme, progresistă şi tradiţionalistă se luptă astăzi în conturarea unei identităţi. O unitate care nu a fost stabilită de moştenirea militară a marelui Atatürk şi care nici nu va putea fi stabilită de o viitoare Turcie tradiţională. Intră Turcia într-o nouă „problemă orientală”? 

Gabriel Horia NASRA, Adevărul.ro