Dronele au schimbat cîmpul de luptă, oferind o conştientizare suplimentară a situaţiei şi a capacităţii de a lovi ţinte, dar ratele lor ridicate de succes în războiul din Ucraina sunt rezultatul condiţiilor unice, puţin probabil să fie reproduse în altă parte, scrie pentru CEPA Jan Kallberg, fost cercetător la Institutul Cyber din cadrul Academiei Militare americane de la West Point.  

Vehiculele aeriene de luptă fără pilot, cum ar fi drona turcească Bayraktar TB2, au avut succes în războiul ruso-ucrainean şi au contribuit la prevenirea prăbuşirii apărării ucrainene sub atacul iniţial rus. Absenţa apărării antiaeriene cu rază scurtă de acţiune în primele luni ale războiului a permis dronelor liberă rază de acţiune.

Dar patru luni mai tîrziu, sistemele portabile de apărare aeriană, precum rachetele Stinger, produse în SUA, sau omoloagele sale SA-25, şi alte sisteme de apărare aeriană, doboară dronele. Apărarea antiaeriană poate viza la fel de uşor drone mai mari, cu mişcare lentă, cum ar fi Bayraktar TB2, la fel ca alte ţinte aeriene cu mişcare lentă, cum ar fi elicopterele şi avioanele de transport.  

Dronele au puncte suplimentare de vulnerabilitate. Au nevoie de contact radio frecvent cu operatorul lor şi majoritatea au nevoie de o comunicare aproape constantă. Aceste canale de comunicaţii au fost în mare parte netulburate în primele etape ale războiului, dar asta nu a durat – ambele părţi sunt din ce în ce mai capabile să execute atacuri de război electronic pentru a degrada sau a tăia conexiunile radio ale operatorilor de drone.  

Deşi poate a existat prea mult entuziasm pentru dronă, au existat prea multe necrologuri scrise pentru tanc. Este adevărat că războiul din Ucraina a înregistrat pierderi enorme de tancuri ruseşti (aproape 800 confirmate, plus pierderea a încă 3.500 de vehicule blindate, deşi se crede că numărul real este mult mai mare) în faţa forţelor ucrainene mai uşoare care foloseau rachete antitanc moderne care spionează cîmpul de luptă cu drone comerciale mici şi ieftine.

O astfel de distrugere a declanşat întrebări cu privire la relevanţa tancurilor pe cîmpul de luptă modern. Acest lucru nu este nou. Pierderile mari ale tancurilor ruseşti în Ucraina sunt parţial legate de designul defectuos al tancului sovietic T-72, în care echipajul stă înconjurat de 22 de proiectile pentru a-şi alimenta încărcătorul automat. T-72 a fost proiectat pentru un alt cîmp de luptă; în timpul Războiului Rece, era menit să înainteze spre Rin şi să aibă o putere maximă de foc, cu puţină grijă pentru supravieţuirea echipajului sau pentru protecţia împotriva loviturilor laterale.  

Tactica rusă a fost, de asemenea, foarte ciudată. Private de acoperirea infanteriei sau de acces la sprijinul artileriei, tancurile nesusţinute au devenit aproape o invitaţie pentru trupele ucrainene de a provoca pagube maxime în primele etape ale războiului. Rusia desfăşoară acum în luptă  tancuri vechi de 50 de ani din depozite, vehicule care au valoare de luptă doar dacă sunt folosite împotriva infanteriei nesprijinite. Speră să folosească aceste tancuri învechite pentru a-şi susţine poziţiile defensive din jurul Harkovului şi Hersonului împotriva unei contraofensive ucrainene.

Orice tanc NATO din anii 1990 sau începutul anilor 2000 va depăşi aceste blindate ruseşti.  

O contraofensivă are nevoie de putere de foc protejată care să poată urmări unităţile de manevră. Tancurile îndeplinesc acest rol pentru a sprijini infanteria mecanizată şi uşoară în mişcarea lor înainte. După 1990, tancurile occidentale moderne au senzori şi sisteme de ţintire îmbunătăţite, cu telemetru laser şi imagini termice. Războiul electronic nu poate opri un tanc.  

Folosite corespunzător, tancurile rămîn un sistem cheie în prima linie. Vehiculele blindate avansate (dintre care multe se află acum în depozitele vestice) au puterea de a schimba curentul militar. Statele democratice trebuie să pregătească şi să le trimită spre Est, scrie Jan Kallberg.