Între „mîndria de a fi român” şi bucuria că tu sau altcineva a făcut ceva bun pentru ţara ta

Autor: Mihai CONŢIU

De ceva vreme, urmăresc cu interes evoluţia strălucitei tenismene române Simona Halep. N-am mai urmărit cu atîta bucurie evoluţia unor tenismeni români încă de la apusul carierelor inegalabililor Ilie Năstase şi Ion Ţiriac. Tot la fel de bucuros sînt cînd asist la evoluţiile marilor noastre campioane şi campioni români din gimnastică, caiac-canoe (aici sînt motivat altfel ca fost canoist), canotaj academic, box şi încă doar cîteva, vorbind strict despre sport.

Mă irită la culme tembelizarea mediatică prin care fotbalul mafiotizat românesc este băgat pe gît românilor ceas de ceas. Pe toate posturile de televiziune, radio şi în ziare, fotbalul şi fotbaliştii români sînt vedetele sportului din România, iar împreună cu ei sponsorii mafioţi şi curvele pe care şi le tot schimbă fotbaliştii la tot pasul. O masă idioată de suporteri ai unui sport, fotbalul, care nu a ridicat niciodată tricolorul ţării la vreo Olimpiadă sau campionat Mondial.

De gimnastică, caiac-canoe, canotaj academic, box sau tenis şi despre sportivii acestor discipline se scrie sau se vorbeşte la radio sau la televizor doar cu prilejul Campionatelor Mondiale sau Europene şi Olimpiadelor, cînd, în mod tradiţional, românii se întorc cu medalii prestigioase.

Sîmbătă, 7 Iunie, am urmărit finala Turneului de tenis de la Roland Garros dintre Simona Halep şi cu rusoaica Maria Şarapova. Românca a fost învinsă la limită. Telespectatorii imparţiali, comentatorii sportivi, statisticienii şi mari campioni mondiali au recunoscut după meci că rusoaica a fost avantajată de arbitru în defavoarea Simonei Halep. Cu toate acestea, Simona a ajuns pe locul 3 în clasamentul mondial al jucătoarelor de tenis.

Ascensiunea Simonei în finala turneului, meciul decisiv şi perioada de după a ocupat prima pagină a ziarelor şi a fost subiectul central al emisiunilor sportive de la televiziunile şi radiourile româneşti. Îşi vor mai aminti de ea cînd va mai cîştiga un turneu sau va mai ajunge într-o finală. La nivel de ţară, românii au fost indiferenţi, inclusiv la Constanţa, oraşul natal al Simonei. Au constatat acest lucru, într-un reportaj la faţa locului, şi jurnaliştii de la „PRO SPORT”, care şi-au intitulat reportajul astfel: „Cînd România nu o merită pe Simona Halep”. „Dacă ar fi jucat echipa de fotbal „Steaua”, alta ar fi fost atmosfera”, i-a spus reporterului un intervievat.

Dincolo de toate acestea, fiind vorba despre strălucita ascensiune a Simonei, mi-a fost dat să aud, la televizor, idioţi care spuneau că „sînt mîndri că sînt români”. Ei nu erau bucuroşi că una de-a noastră are succes şi mai îmbunătăţeşte imaginea destul de terfelită a României în Europa, ci „sînt mîndri că sînt români”. Aceasta este una din tîmpeniile ceauşiste care fac o carieră strălucită în vremurile compromise şi dezonorante pe care le trăim.

Vă daţi seama în ce situaţie penibilă sînt puşi românii cu o astfel de formulare, care te obligă la evaluări şi comparaţii? Cum arată „mîndria mea de a fi român” cu „mîndria francezului, englezului, italianului, spaniolului sau grecului de a fi ceea ce este”, iar asta dacă comparăm istoria, cultura şi civilizaţia română cu cele ale popoarelor sugerate?

Sigur că mulţi lideri de opinie din România persiflează astfel de formulări. Spre a fi cît mai ilustrativ cu putinţă, am ales să vă ofer un fragment selectiv dintr-un articol scris de filosoful şi moralistul român Andrei Pleşu. Articolul intitulat „Mîndria de a fi român” a fost publicat în revista „Dilema Veche”.

Mîndria de a fi român

de Andrei Pleşu

„Mîndria de a fi român” – iată o vorbă sublimă şi fără sens. Simetrică, în lipsa ei de sens, cu „ruşinea de a fi român”. Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit, sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român, şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, aşadar, „sînt mîndru că sînt român” e totuna cu a spune „sînt mîndru că am nasul cîrn”, sau „sînt mîndru că am ochi albaştri”. Întrucît a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută, nici mîndria, nici jena, nici recunoştiinţa, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mîndru de a aparţine unei categorii atît de largi, încît ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune „sînt mîndru că sînt om”. Există oameni care justifică, eventual, mîndria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de rîs. La fel, există români de a căror con-cetăţenie poţi fi flatat, şi există alţii care ne strică firma. (…)

Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiţi să se simtă mîndri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos ca un hoţ de buzunare, sau un politician ignar şi corupt să fi mîndri că sînt din neamul lui Ştefan cel Mare.

(…) Românii de anvergură, românii de bună calitate, slujesc frecvent de paravan, sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă ca şi cum meciul cîştigat de o echipă românească e o victorie personală, o ispravă a muşchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate trans-naţională sînt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii. Chibiţul e mîndru de talentul celui din teren şi ajunge să se identifice cu el. Au cîştigat „ai noştri”, i-au bătut „românii noştri”, „sîntem cei mai buni” sînt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuşi subiectul succesului. )…)

În dimineaţa următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiuluri şi trişerii cotidiene, stăzi cu gropi, preţuri mari, politicieni mincinoşi etc. („Treabă românească…”). Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu! Nu vezi în ce hal sîntem? Ce ţară e asta?”. Dar întrebat de un reporter, în faţa camerei de luat vederi, el se recompune, îşi aduce aminte de strămoşi şi zice, fără să clipească: „Sînt mîndru că sînt român!”

Cîtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mîndri. Fiecare român ar trebui, dimpotrivă, să-şi pună problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămîne ceea ce este de multă vreme: un drog, un somnifer, o fudulie. (Andrei Pleşu)