De la Churchill încoace, nu s-au mai ţinut discursuri deştepte

Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, indiferent de data la care se va întîmpla acest eveniment firesc, este, la ora actual, interesul şi idealul nostru naţional. Geografia ne-a predestinat să fim aproape de inima continentului European. Politicienii de prim rang şi politicile marilor naţiuni a făcut ca destinul nostru să fie disputat sau disputabil, dar destinul nostru final, se înţelege, nu poate fi altul decît cel de cetăţeni ai comunităţii europene.

Pe parcursul următoarelor numere ale ziarului nostru, ne-am propus să vă oferim partea cea mai semnificativă a unui interviuluat Ciprian Chirvasiu scriitorului, eseistului, criticului literar, diplomatului şi aristocratului care a fost Alexandru Paleologu din România. Veţi vedea că acest interviu este sau ar trebui să fie o pildă de înţelepciune şi de luciditate, valabilă pentru toţi intelectualii şi politicienii din Republica Moldova. Facem această afirmaţie deoarece absolut toate observaţiile, constatările marelui gînditor definesc, fatalmente, şi realităţile încă funeste de aici.

Interviul, în care se vorbeşte despre România, UE, SUA, Rusia, terorism, prostie etc., a fost realizat de către Ciprian Chirvasiu în Toamna anului 2004, cu un an înaintea trecerii în nefiinţă a lui Alexandru Paleologu, cînd România nu era membră a UE, fiind publicat integral în volumul „Destine fără noi”, apărut la editura „Badea” în anul 2006. Îl vom reproduce întocmai după grafia autorului.

Alexandru (Alecu) Paleologu s-a născut pe data de 14 Martie, 1919, la Bucureşti, şi a decedat pe data de 2 Decembrie 2005. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brîncoveanu. A fost deţinut politic în România comunistă, iar mai apoi, după 1989, a fost ambasador în Franţa şi senator. (MS)

INTERVIU. Alexandru Paleologu (continuare din numărul trecut)  

“Noi am mâncat toate rahaturile din lume!”

Ciprian Chirvasiu: Spuneaţi că paradoxul Uniunii Europene constă tocmai în faptul că demonstrează că suntem diferiţi…

Alexandru Paleologu: În copilăria şi în adolescenţa mea am apucat o altă aberaţie dar mai puţin dementă: aşa numita Ligă a Naţiunilor. Ocazie ca Titulescu să ţină discursuri strălucite; era un foarte bun vorbitor de limbă franceză. Dar Liga Naţiunilor a devenit un lucru ridicol întreţinut cu o imensă cheltuială zadarnică. Dar ce, se mai compară?! Păi, Liga Naţiunilor nu-i decât o copilărie faţă de Uniunea Europeană!! Care nu-i nici uniune, nici europeană.

Ce înseamnă european? Un cetăţean care s-a născut, trăieşte în Europa şi aparţine unei naţii europene. Sunt în aceste naţii şi oameni care au dobândit cetăţenia respectivă, fără să fie originar europeni. Dar s-au format după nişte exemple europene. A apărut şi cuvântul “european”, care a fost încărcat de fel de fel de semnificaţii pe care nu le are. Uniunea Europeană. Ce-i aia? Nu se poate afla ce este Uniunea Europeană! Poate fi ceva foarte bun, câteodată, dacă urmează anumite sensuri care au o înţelegere posibilă. Dar azi cine mai poate înţelege ce e aceea Europa? Azi, când s-a degradat orice tradiţie europeană!

Ciprian Chirvasiu: Se devine european?

Alexandru Paleologu: Se poate deveni, dar nu fiindcă îţi propui şi nu aşa repede. Iar, ca să devii european, mai întâi trebuie să existe Europa. Acuma nu există. O Europă care are o Constituţie fără trimitere la creştinism nu există. Timp de secole, când într-adevăr a avut prestanţă, influenţă şi putere asupra planetei, Europa era creştinătate. Şi era bipolară. Nu apăruseră nici protestanţii, nici neoprotestanţii - oameni oneşti şi ingenioşi în a găsi argumente teologico-politice, fără o exigenţă într-adevăr reală în constituirea unui ideal uman. Care sunt acum europenii, nu se mai ştie chiar deloc.

Noi însă am mâncat toate rahaturile din lume, ne-am acomodat la toate mârşăviile şi neruşinările, cu un oportunism formidabil. Înainte vreme, boierii români umblau în oribile caftane orientale, cu nişte potcapuri infernale, erau groaznici! Cu mai bine de un an în urmă, domnul George W. Bush a propus lumii ca, în cazul în care vreun militar american ar putea fi încriminat de crime de război, să nu fie dat în justiţie. Cine au sărit primii cu “pentru” şi au semnat? Noi! Ministrul nostru de externe, domnul Geoană! Mi se pare memorabil. Suntem totdeauna primii la mâncat rahat. “Cuvântul muncă înseamnă tortură. Nu muncă, ci lucru”

Ciprian Chirvasiu: Credeţi că , după ce li s-a dat înapoi pământul, ţăranii români îl mai simt sub tălpi ca înainte de a le fi fost luat? După ce, între cele două războaie mondiale au ţinut Europa pe pâine, îi va primi acum Europa făcând agricultură de subzistenţă? Cine nu ne lasă, domnule Paleologu, să ne producem tihna pâinii?

Alexandru Paleologu: Uite, eu nu ştiu cine. Dar ştiu că aşa e. Am impresia că ţăranilor nu le mai place pământul sau nu mai doresc ce doreau înainte. Acum vor să conteze pe lefuri şi pe chiul. Ei trăiau dacă nu chiuleau. Dar s-au învăţat cu chiulul. Şi aici e o chestie: de ce chiulul este uneori recomandabil, alteori nu?

De ce există atâta nedreptate: unora le este îngăduit să fie chiulangii iar altora nu? Cine îngăduie? Poate că Dumnezeu. Dar nu e de aşteptat de la un Dumnezeu drept să aibă asemenea criterii. Însă e clar că unii pot chiuli cu folos. Adică pentru sporul bunei dispoziţii, pentru sporul spiritual al unei societăţi, pentru sporul agrementului, pentru facerea vieţii frumoase şi plăcute în bun gust, prin arta de a trăi, prin arta de a înfrumuseţa interioarele, oraşele. Iar alţii nu pot chiuli, pentru că trebuie să se ocupe temeinic şi sezonier de asigurarea pâinii. Nu e drept, dar aşa e! Ţăranilor nu le mai place să fie ţărani. Pot eu să le spun: duceţi-vă să fiţi astfel? Ar veni şi m-ar lua la goană. Chiar mie mi-ar fi ruşine să vin cu asemenea pretenţii. Dar aşa gândesc că e bine: ţăranilor trebuie să le placă pământul, nu să le fie impus cu cnutul. Mai e şi chestia cu munca.

Cultul muncii mă revoltă la culme. Cuvântul muncă înseamnă tortură. Cum să ai cultul torturii? Cum să aprobi un sistem în care tortura e o metodă acceptată? Nu! Nu muncă! Ci lucru! Oamenilor ar trebui să le placă să lucreze ceea ce ştiu să facă. Celui care ştie bine ceva îi place să lucreze în domeniul în care ştie să lucreze. Dar acum nu se mai pricepe nimeni la nimic. Mai cu seamă ţăranii nu se mai pricep la ţărănie.

Ciprian Chirvasiu: Sistemul politic trecut a dinamitat relaţia dintre ţăran şi pământ. A inventat o struţocămilă: navetistul. Ţăranul care merge cu rata la oraş ca să muncească opt ore în fabrică, apoi să se întoarce în sat , ca să are sau să-şi mulgă vaca. Nu era nici ţăran, nici muncitor. Era navetist.

Alexandru Paleologu: Este o aberaţie sinistră şi îngrozitoare. O sfidare neruşinată a ceea ce este natural! Degeaba eşti ţăran dacă vii la oraş, ca să munceşti în fabrică. Există anumite valori ale vieţii rurale, nu le ştiu agrementul dar le ştiu frumuseţea. Nu pot să o proclam fiindcă mi se reproşează: ”A, păi îţi convine, nu ai fost ţăran, ai fost moşier!”. Da, într-adevăr, îmi convine.

Am fost moşier şi mi-a convenit. Dar acum nu-mi permit să recomand asta. Mi-ar fi ruşine şi, în ultimă instanţă, ar fi o prostie. Dar ce se întâmplă cu soarta ţăranului este o ticăloşie nemaipomenită provocată de comunişti. Comuniştii îi urau pe ţărani. Au desfiinţat ţărănimea prin toate mijloacele. Simpliste, grosolane. Existau marile lichele, din care multe nu erau deloc proaste. Repet, au fost mari mâncători de rahat care totuşi erau deştepţi. Întrebarea: unde era plusul? La deşteptăciune sau la mâncare de rahat? Dacă eşti mai tare la mâncare de rahat, degeaba. Dacă există totuşi o diferenţă pentru deşteptăciune, asta ar putea pune oarecum în umbră mâncarea de rahat. Sigur că nu e ceva plăcut ca idee şi nu e recomandabil câtuşi de puţin.

Nu se poate face din asta o reţetă despre cum să fie oamenii. Dar să nu proclamăm, să nu preconizăm mâncatul de rahat dacă eşti deştept. Până la urmă, e o prostie. N-ai cum să fii deştept dacă mănânci rahat. Dar compatibilitatea de mai sus putea să funcţioneze social. La unii, nu la toţi.

Chiar marii noştri intelectuali au mâncat rahat numărul unu: Călinescu, Sadoveanu - cât de mult îmi place mie, nu pot să spun că a fost curat - şi mulţi alţii.

Unii mai mâncau rahat cu o oarecare pudoare care se vedea. Dar alţii aveau mai puţină ruşine decât s-ar fi cuvenit. Nici asta nu e bine. Dacă e să-ţi fie ruşine, să-ţi fie destulă ruşine! Nu mai mult decât se cuvine. A te ruşina mai mult decât se cuvine înseamnă să distrugi raportul corect între valori. Dar sigur că nu putem să facem o morală a mâncării de rahat, o morală a lichelismului. N-are cum să fie. Dar parcă este puţin altfel când insul este genial.

Călinescu a mâncat mult rahat. Dar era şi genial. (va urma)