Aventura Dmitri Medvedev

Dacă e să ne amintim ce spuneau experţii occidentali cu cîţiva ani în urmă, pînă la duşul rece provocat de războiul din Ucraina, am putea presupune că ei vorbeau despre o altă Rusie, probabil dintr-un univers paralel sau virtual. Sprijinul Occidentului pentru preşedinţia lui Medvedev denotă o astfel de cultură politică, în care totul e bazat pe raţiune şi normalitate, iar politicienii spun exact ceea ce gîndesc. Naivitatea şi dorinţa de a vedea lucrurile anume aşa a provocat Kremlinul să pună la încercare Occidentul.

Preşedinţia lui Medvedev (2008 – 2012) a fost un adevărat test pentru pragmaticii occidentali. Majoritatea acestora îl considerau pe Medvedev un lider liberal, pregătit pentru relaţii de parteneriat cu Occidentul. Pînă şi Henry Kissinger a spus că „odată cu alegerea lui Medvedev în politica rusă a început o epocă nouă”. Iar Zbigniew Brzezinski, care de obicei este foarte prudent în aprecieri, îl considera pe Medvedev drept „un reprezentant de elită al modernizării şi democratizării”.

Comentarii de genul acesta au fost foarte multe. Dar apare o întrebare ritorică: cum a putut crede cineva în liberalismul şi independenţa lui Medvedev, în timp ce Putin deţinea toate pîrghiile puterii?! Iar dacă analiştii nu ştiau acest lucru, trebuiau să-şi schimbe genul de activitate. Pentru că, discutînd lucruri mărunte, s-au împotmolit şi au scăpat din vedere chestiunile cu adevărat importante.

În anul 2012 Kremlinul a anunţat oficial că dominaţia Occidentului s-a terminat. Această idee este teza de bază a noii politici externe a Rusiei.

Bineînţeles, dialogul dintre Moscova şi Washington continuă, dar el nu poate fi numit „dialog strategic”, măcar din lipsa unui program de colaborare sau dezvoltare a relaţiilor.

În timp ce aşa-zişii pragmatici încearcă să negocieze cu Kremlinul, ruşii şi-au fortificat armata. Către sfîrşitul anului 2013, încă pînă la războiul din Ucraina, Moscova a adoptat o doctrină nouă, bazată pe următoarele teze:

În primul rînd, Rusia este „un stat-civilizaţie”, bazat pe valorile tradiţionale.

În al doilea rînd, Rusia este principalul apărător al creştinismului şi credinţei.

În al treilea rînd, Rusia îşi creează „propriul univers”, care urmează să devină un centru independent de dezvoltare globală. Este vorba de Uniunea Eurasiatică.

În sfîrşit, datoria Rusiei e de a-i apăra pe rusolingvii din alte ţări.

Ironia sorţii e că anume Occidentul, cu civilizaţia sa liberală, cu standarde duble, cu cedări şi paşi inconsecvenţi, a inspirat Rusia pentru o revenire în forţă.

După The American Interest, SUA