Procesul de înghiţire a mîncării este unul destul de complicat. El implică nervuri, muşchi, ligamente şi glande. La acest proces participă şi laringele, omuleţul, epiglota, cerul gurii, limba, buzele, nasul, plămînii, diafragma, muşchii abdomenului şi creierul. Mai întîi, dinţii taie şi pisează mîncarea, care este înmuiată de salivă. Limba frămîntă mîncarea şi formează boluri (pastile de dimensiuni mari). Atunci cînd înghiţim, partea din spate a cerului gurii se ridică, pentru ca hrana să nu pătrundă în nas.

Apoi, mîncarea ajunge în laringe. Aici, partea de sus a traheei se deschide. Pentru a împiedica mîncarea să intre în trahee, epiglota – rădăcina limbii – coboară şi acoperă intrarea în trahee. Bolul de mîncare trece, apoi, în esofag, care are o lungime de 25 de centimetri. Pereţii esofagului sînt formaţi din fibre musculare. Mîncarea este împinsă de-a lungul esofagului de contracţiile pereţilor. Lichidul coboară rapid în esofag – în circa 8 secunde. Înghiţirea mîncării nu înseamnă doar transportul ei pînă în stomac, ci este o acţiune de ordin muscular. De aceea, este posibil să mîncăm şi să bem stînd cu capul în jos.

Cum se contractă muşchii în timp ce înghiţim? Pereţii canalului alimentar conţin nervuri ce reacţionează atunci cînd simt prezenţa mîncării. Mîncarea atinge pereţii unui canal, stimulează nervurile, iar ei fac muşchii să se contracte – împingînd mîncarea mai departe.

Sursa: Descoperă.ro