Rezultatul tragic al cercetărilor etnice: „Poporul român a primit întotdeauna cu dispreţ acest neam“

Ţiganii, originari din India, au ajuns în ţările româneşti în urmă cu şase sute de ani. Vreme de cinci secole au fost robi ai boierilor, domnilor sau mănăstirilor. Românii i-au acceptat pentru că reprezentau forţă de muncă ieftină şi cunoşteau meserii. Ţiganii au o istorie veche de 600 de ani pe meleagurile româneşti. Nu se cunoaşte cu certitudine momentul exact al venirii lor în ţările române, însă după atestările documentare se ştie că ţiganii convieţuiau alături de români încă din secolul al XIV-lea. Majoritatea istoricilor care s-au aplecat asupra studierii originii ţiganilor au căzut de acord că locul lor de origine a fost India.

Originari din Nord-Vestul Indiei şi Nord-Estul Pakistanului, ţiganii făceau parte din casta Ksatriya a rajpuitilor. Clanul a luat calea ţinuturilor arabe şi turce şi mai apoi europene, după 1190. Ţiganii au migrat în Iran şi în Asia mediteraneana. Potrivit istoricilor, în secolul al IX-lea au ajuns în Imperiul Bizantin în secolul IX. Pînă în secolul al XIV-lea, ţiganii pătrunseseră deja în Sud-Estul şi centrul Europei. ”Revărsarea asupra Europei s-a făcut cu încetul, folosindu-se mai multe căi, drumuri de penetraţie, opriri, etape. Unele dintre aceste etape s-au prefăcut cu timpul în adevărate patrii, ca de exemplu Grecia, Bulgaria, România”, se arată în monografia etnică ”Ţiganii din România”, realizată de Ion Chelcea în 1944.”

Istoricul Alexandru I. Gonţa a considerat că ţiganii au sosit în Cîmpia Română odată cu pecenegii şi cumanii, prin secolele al XI-lea al XII-lea. În ţările române, ţiganii apar menţionaţi în documente în secolul al XIV-lea în toate regiunile. În Ţara Românească, prima atestare documentară referitoare la ţigani îi prezintă drept robi, alături de tătari. În Moldova, prezenţa ţiganilor este atestată pentru prima dată în anul 1414, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. În Ardeal, documentele rămase din vremea regelui Sigismund, în anul 1423, vorbesc despre prezenţa ţiganilor în zonă. În toate ţările româneşti, ţiganii trăiau în preajma curţilor boiereşti, a mănăstirilor sau la marginea tîrgurilor, avînd statutul de robi. După criteriul stabilităţii, istoricii vremii i-au împărţit pe ţigani în nomazi şi sedentari. După locul în care îşi duceau viaţa şi-şi cîşigau existenţa, în secolul al XIV-lea, ţiganii erau ”domneşti”, ”mănăstireşti” şi ”boiereşti”. După meseriile practicate, erau zlătari, rudari sau căldărari.

Robi sau călăi ale căror principale virtuţii erau furtul şi lenea

Despre ţiganii din Transilvania, istoricul J. Lebprecht scria că se împart în doua categorii: ”aceia cu domiciliul stabil, care se ocupa în parte cu agricultura, parte cu meşteşuguri şi mai ales cu fierăria, iar o parte îşi scot traiul din lăutărie, progresează bine şi duc o viaţă liniştită, apoi sînt ţiganii de şatră, care nu sînt stabili şi cutreieră toată ţara". Alţi călători prin ţările române, în urmă cu trei sute de ani, îi amintesc drept etnia de groază care fura copiii şi caii românilor. Cea mai temută era categoria "netoţilor", ţiganii fără meşteşug, fără locuinţe sau corturi care rătăceau prin ţară şi făcea jafuri şi crime.

Mărturie a existenţei ţiganilor pe meleagurile moldoveneşti în urmă cu sute de ani a lăsat însuşi domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Potrivit descrierii acestuia, sub domnia lui, ţiganii erau prezenţi în număr foarte mare în toată ţara: "Ţiganii sînt împrăştiaţi în toată ţara şi nu e boier că să nu aibă mai multe familii de ţigani, supuse lui. De unde şi cînd a venit acest neam de oameni în Moldova, nici ei nu ştiu şi nici analele noastre nu o spun. Întrebuinţează o limba care este obişnuită tuturor ţiganilor din aceste părţi şi este amestecată cu multe cuvinte curat greceşti şi cu multe chiar persane. Altă meserie, afară de fierărie şi arămărie, cu greu au. Natură li-e aceeaşi că şi în alte ţări, au aceleaşi moravuri şi supremă lor virtute şi diferenţa specifică este furtul şi lenea".

Toleraţi, dar dispreţuiţi

Potrivit istoricilor care au analizat monografia etnică a ţiganilor, gradul ridicat de toleranţă al românilor ar fi fost motivul pentru care ţiganii şi-au găsit un loc prielnic în zonă. ”Toleranţa poporului român faţă de elementele etnic străine îşi găseşte lămurirea într-o oarecare măsură în lipsa de claritate, în ceea ce priveşte ideea de patrie, căci pentru ei patria este ţara unde se pot aduna şi trăi oameni, fiecare după puterile lor, fără a ţine seama de originea etnică”, explică etnograful Ion Chelcea. O altă ipoteză care încearcă să stabilească de ce au preferat ţiganii România se referă la raţiuni economice. Se spune că mîna de lucru gratis a robilor ţigani ar fi fost motivul pentru care etnia a fost bine tolerată în zonă. Ţiganii au fost, de asemenea, favorizaţi, şi datorită meseriilor de căldărari sau lingurari pe care le cunoşteau şi pe care valahii nu le stăpîneau.

În ciuda faptului că i-au tolerat de la prima apariţie, românii de acum sute de ani au privit etnia ţiganilor cu dispreţ. ”Poporul român a primit întotdeauna cu dispreţ acest neam, faţă de care nu are decît cuvinte de sarcasm usturător. El merge aşa de departe încît defineşe pe ţigani în afara noţiunii de om: «Nici salcia nu-i ca pomul, nici ţiganul nu-i ca omul». Moldoveanul îl îndepărtează spunînd: «Ţiganu şi d-a-nălghi, moldovean tot n-a hi». Alte sentimente la adresa ţiganilor îi caracterizează: «Ţiganu să fie cît de bogat, pînă n-a cere, nu-i sătul!»”, mai arată în monografia etnică ”Ţiganii din România”, realizată de Ion Chelcea în 1944.

Dispreţul românilor faţă de ţigani a fost constatat şi de călătorii prin ţările româneşti. Despre atitudinea românilor faţă de ţigani, W. Wilkinson scria: "Cu toate că ţiganii alcătuiesc o parte însemnată a comunităţii, ei sînt priviţi cu cel mai mare dispreţ de către ceilalţi locuitori că care, într-adevăr, se poartă cu ei puţin mai bine decît cu animalele şi epitetul insultător de hoţ sau oricare altul echivalent ar putea fi tolerat mai uşor decît acela de ţigan".

Dezrobire după cinci secole de sclavie

Ţiganii au fost robi în ţările române aproape 500 de ani. Dezrobirea şi emanciparea lor s-a făcut treptat şi în urma unor procese ample şi de durată. Oameni politici importanţi ai secolului trecut au militat pentru abolirea sclaviei. Cel mai mare susţinător al ideii de dezrobire a fost Mihail Kogălniceanu. El a realizat, la doar 20 de ani, primul studiu românesc despre ţigani, în 1837, la cererea Universităţii din Berlin. În Moldova, dezrobirea a fost iniţiată de domnul Mihail Sturdza, prin doua legi din 31 Ianuarie 1844. Au fost eliberaţi iniţial ţiganii aflaţi în proprietatea statului şi a mănăstirilor.

Dezrobirea ţiganilor a fost unul dintre punctele programului Revoluţiei de la 1848, însă înfrîngerea mişcării a însemnat şi oprirea procesului de eliberare a ţiganilor. În 1855, sub domnia lui Grigore Ghica, au fost eliberaţi şi ţiganii aşa-zişi particulari, cei care erau robii boierilor. Se spune că, în spatele dezrobirii ţiganilor din Moldova, stă o poveste de dragoste cu final tragic care l-ar fi impresionat atît de tare pe domn, încît a lua decizia de a elibera toţi ţiganii. Legenda spune că un bărbat născut rob şi-a omorît iubita franţuzoaică şi apoi s-a sinucis, după ce stăpîna a refuzat să-i semneze actul de dezrobire. Drama petrecută la Iaşi l-a convins pe domnitorul Moldovei să grăbească abolirea sclaviei.

În 1856, a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“. A fost desfiinţată astfel robia ţiganilor particulari, dîndu-se drept despăgubire stăpînilor cîte 10 galbeni pentru fiecare ţigan. Ţiganii liberi erau obligaţi să se aşeze la casele lor şi să-şi înfiinţeze gospodării.

Elisabeth BOULEANU, Adevărul.ro