Cît ne mai ţine Pămîntul?

În timp ce noi, moldovenii, ne stingem ca naţiune, ca popor, bunăoară, după ultimul recensămînt din 2004, ne-am împuţinat cu peste 176 mii de persoane, alte noroade înfloresc, se înmulţesc ca în vremurile cele bune. Drept confirmare vine studiul Institutului francez de studii demografice care arată că spre mijlocul acestui secol populaţia globului va ajunge la 9,731 miliarde de locuitori, faţă de 7,141 miliarde de oameni, cîţi sîntem în prezent. Potrivit acestei instituţii, pînă la sfîrşitul acestui secol vor fi între 10 şi 11 miliarde de locuitori. Cifra de 6 miliarde de locuitori pe Pămînt a fost depăşită încă în 1999, ca după 12 ani populaţia mondială să se ridice la 7 miliarde de locuitori.

După concentrarea populaţiei pe continente, către 2050, în Africa vor trăi 2,435 miliarde de persoane, dublu faţă de 2013.America va depăşi un miliard de locuitori, 1,228 miliarde, în comparaţie cu 958 milioane de locuitori, cît se înregistrează în prezent. Asia va ajunge la 5,284 miliarde de oameni, cu aproape un miliard mai mult decît în 2013. Doar Europa va fi unicul continent, în care populaţia va scădea de la 740 milioane de persoane, la momentul de faţă, pînă la 726 milioane de locuitori, în 2050.

Cele mai populate ţări de pe glob sînt: China, cu 1,36 miliarde de locuitori, India- 1,276 miliarde, SUA-316,2 milioane, Indonezia-248,5 milioane, Brazilia-195,5 milioane, Pakistan- 190,7 milioane, Nigeria-174,9 milioane de locuitori.

Cît poate să se mai înmulţească rasa umană? Care sînt limitele planetei noastre? Acum aproape un secol John Maynard Keynes a publicat o lucrare în care a insistat că goana nestingherită după cîştig nu este totdeauna şi oricînd un bine cumpătat. După el, este nevoie de o intervenţie rezonabilă a statului în trei domenii: industria şi investiţiile, creditarea şi finanţele, numărul populaţiei.

Ei şi dacă Keynes doar a abordat această problemă de importanţă globală, apoi Stephen Emmott şi Danny Dorling oferă două soluţii în ce priveşte perspectivele creşterii populaţiei de pe glob. Astfel, Stephen Emmott, care este un exponent al ştiinţelor naturii, precum bilogia, chimia, fizica, de altfel ca şi Robert Malthus, consideră că sporul populaţiei umane, ca şi a oricăror altor fiinţe vii, este limitat de capacitatea potenţială a sistemului ecologic, care este determinat de insuficienţa resurselor naturale. În timp ce Danny Dorling, exponent al ştiinţelor sociale( geografie, economie , antropologie) este de părere că creşterea populaţiei este determinată de factori politici, sociali şi economici.

De bună seamă, concepţia lui Emmott, care reprezintă tabăra savanţilor din domeniul ştiinţelor naturii, arată destul convingătoare. Doar trebuie să existe o limită fizică în ce priveşte numărul oamenilor pe care planeta Pămînt poate să-i hrănească şi să-i adăpostească. Totuşi, practica demonstrează că abordarea reprezentanţilor domeniilor sociale ale ştiinţei este una mai potrivită. Or, potrivit acestora, oamenii vieţuiesc în societate şi de-a lungul multor milenii s-a dovedit că factorii care limitează creşterea populaţiei sînt cu precădere de natură social-politic. Unii oameni de ştiinţă au demonstrat că, de exemplu, foametea este o consecinţă a politicilor celor aflaţi la guvernare, ci nu un impact nefast al forţelor naturii.

Desigur, ar fi minunat ca să privim societatea umană ca pe un sistem natural. Dar e cu neputinţă cîtă vreme în condiţiile actuale ale economiei moderne oamenii adoptă decizii ce vizează orişice domeniu, începînd de la sortimentul cumpărăturilor şi terminînd cu planificarea copiilor în familie, pornind de la nişte impulsuri de ordin social, economic, dar nicicum de la nevoi fizice. Iar dacă luăm în calcul că necesităţile fizice şi potenţialul planetei noastre sînt epuizabile, atunci nevoile sociale şi capacitatea economiei de a le satisface nu au nici o importanţă. Or, sub aspect fizic necesităţile umane nu se schimbă: noi avem nevoie ca să supravieţuim tot de atîtea calorii ca şi predecesorii noştri de acum 500 de ani. Însă, în sens social, ceea ce este valoros astăzi, poate să devină de prisos, inutil mîine şi deci comportamentul oamenilor se poate modifica în modul respectiv.

Cît priveşte populaţia, numărul copiilor în familii nu este determinat de factorii fizici restrictivisau de lipsa acestora, ci de condiţiile sociale, de stimulentele economice, prin dispoziţiile statului. Aceste circumstanţe pot să se schimbe, iar odată cu ele şi ritmul de creştere a populaţiei.

Mulţi împărtăşesc viziunile reprezentanţilor ştiinţelor sociale, pentru că se pare că acestea arată mai puţin pesimiste decît teoria maltusiană. Astfel, Stephen Emmott presupune că numărul populaţiei în lume va depăşi volumul resurselor planetei şi că de pe acum ar trebui să ne învăţăm a mînui armele. În timp ce Danny Dorling este de părere că numărul optim al populaţiei nu este un fapt obiectiv, care poate fi dedus din modelul matematic al cheltuielilor şi rezultatelor activităţii agricole, ci reprezintă o alegere colectivă. Aşa că, conchide acesta, nu există nici un fel de probleme în acest sens.

De fapt, concluzionează unii experţii, această problemă arată ca băţul cu două capete. Dacă, pe bune, problema numărului optimal al populaţiei de pe glob este una politică, apoi soluţia este ca numărul locuitorilor de pe glob poate să mai crească, sau, dimpotrivă, să scadă, ori să rămînă acelaşi. Probabil că Keynes avea dreptate, deoarece în ce priveşte demografia, ca şi în domeniul macroeconomic, este naiv să presupui că noi sîntem elemente ale sistemului natural, care este reglementat de legi indestructibile şi că tot se rezolvă de la sine, şi că politică neimplicării este cel mai bun lucru pe care îl putem face. Toată lumea trebuie să se gîndească în mod serios, totuşi, de cîţi oameni are nevoie planeta noastră?

Vlad LOGHIN