Pearl Arredondo: „Povestea mea, de la fiică de gangster la profesoară model”

Pearl Arredondo a crescut în East Los Angeles ca fiica unui șef de bandiți care era cînd în închisoare, cînd afară. Mulți profesori au catalogat-o ca iremediabil certată cu autoritatea. Astăzi, ea însăși profesoară, pune bazele unei altfel de şcoli. Le spune elevilor povestea sa ca ei să ştie că nu-i nimic dacă uneori tema pentru acasă nu e primul lucru la care se gîndesc.

„Am crescut în East Los Angeles, fără să-mi dau măcar seama că eram săracă. Tatăl meu era mare șef într-o bandă care făcea legea străzii. Toată lumea știa cine sunt, așadar credeam ca sunt cineva, și eram protejată și chiar dacă tatăl meu a petrecut mare parte din viața mea cînd în închisoare, cînd afară, am avut o mamă incredibilă care ținea cu dinții de independența ei. Lucra la liceul local ca secretară în biroul directorului, deci a avut ocazia să vadă toți copiii dați afară din clasă dintr-un motiv sau altul, care așteptau sa fie muștruluiți. Doamne, biroul ei era plin ochi!

Vedeți, copiii ca noi trebuie să facă față la multe în afara școlii și uneori nu avem dispoziția de a ne concentra. Dar asta nu înseamnă că nu putem. Doar că durează puțin mai mult. De exemplu, îmi amintesc că, într-o zi, l-am găsit pe tata în convulsii și cu spume la gură, căzut în baie, după o supradoză de droguri. Credeți că în seara aceea temele mai erau în topul priorităților? Nu prea!

Dar aveam mare nevoie de o rețea de sprijin, de o mînă de oameni care să mă ajute, să ia măsuri ca să nu devin victima propriilor mele circumstanțe. Oameni care să mă împingă mai departe de ceea ce-mi imaginam eu că pot face. Aveam nevoie de profesori în clasă, în fiecare zi, care să-mi spună: „Poți să-ți depășești situația.” Dar din nefericire la școala din cartier nu am găsit sprijinul ăsta. Era infestată de lumea bandelor, profesorii se schimbau des.

Așa că mama a zis: „O să faci naveta cu autobuzul o oră și jumătate de unde locuiam, în fiecare zi.” Ceea ce am și făcut în următorii doi ani. Luam autobuzul școlar pînă în partea bună a orașului. Și am ajuns la o școală unde eram amestecați. Erau unii care aparțineau clar lumii bandelor, și apoi erau cei ca mine, care încercau serios să intre la liceu. Nu era deloc ușor să te ții departe de necazuri. Trebuia să supraviețuiești. Uneori chiar trebuia să faci ceva. Erau mulți profesori care spuneau: „Ea nu o să reușească niciodată. E certată cu autoritatea. Nu o să ajungă nicăieri.” Unii profesori mă considerau o cauză pierdută.

Dar apoi au fost foarte surprinși cînd am absolvit liceul. Am fost acceptată la Universitatea Pepperdine și m-am întors la aceeași școală pe care o urmasem ca asistent pentru elevi cu handicap.

Le-am spus: „Vreau să fiu profesoară!” Să vezi ce fețe au făcut! „Ce? De ce? De ce să vrei să faci asta?” Așa că mi-am început cariera didactică în exact aceeași școală gimnazială la care fusesem și eu și mi-am dorit mult să încerc să salvez cît mai mulți copii care erau exact ca mine. Așa că în fiecare an le povestesc copiilor cum am fost eu, pentru că le prinde bine să știe că fiecare dintre noi are o poveste, fiecare are dificultăți și fiecare are nevoie de ajutor în drumul său. Iar eu o să fiu ajutorul lor de-a lungul drumului.

Ca profesoară novice, am creat oportunități. Într-o zi, un copil a venit la oră după ce cu o noapte în urmă fusese înjunghiat. I-am spus: „Trebuie să mergi la spital, la asistenta școlii, undeva.” El a răspuns: „Nu, domnișoară, nu mă duc. Trebuie să stau la ore pentru că trebuie să termin școala.” Deci știa că n-aveam de gînd să-l las să fie victima propriilor sale circumstanțe, ci că aveam să trecem peste asta și să mergem mai departe.

Aveam idea de a crea un adăpost unde copiii să se simtă în siguranță și de a reuși să afli precis prin ce trec ei, de a le cunoaște familiile... Îmi doream asta, dar nu puteam într-o școală cu 1600 de copii, unde profesorii se schimbau de la un an la altul. Cum faci să construiești aceste relații?

Așa că am creat o nouă școală. Am creat Institutul San Fernando de Științe Media Aplicate. Ne-am asigurat că rămînem în legătură cu școala districtului nostru pentru fonduri și sprijin. Dar făcînd aceasta am cîștigat libertate: libertatea de a angaja profesorii care știam că vor fi eficienți; libertatea de a ne stabili programa școlară pentru a nu fi nevoiți să facem lecția 1.2 de la pagina 5, nu; avînd libertatea de a ne gestiona bugetul, de a cheltui banii pe ce e important, nu cum îți spune districtul sau statul. Noi am vrut aceste libertăți. Dar acum, a schimba o întreagă paradigmă nu a fost o călătorie ușoară, și nu e terminată. Dar trebuia s-o facem. Comunitatea noastră merita un nou mod de lucru.

Fiind primul proiect pilot pentru ciclul secundar din tot Districtul Școlar Unificat al Los Angelesului, vă imaginați că unii s-au împotrivit. S-au opus de teamă, teama că, bine, dar dacă o dau în bară? Așa e, dacă o dăm în bară? Dar dacă reușim? Și am reușit. Și chiar dacă unii profesori erau împotrivă pentru că folosim contracte de un an – nu poți să predai, sau nu vrei să predai, atunci nu ești primit la școala mea cu elevii mei.

Deci suntem în al treilea an, cum am reușit? Facem ca mersul la școală în fiecare zi să merite osteneala. Îi facem pe copii să simtă cît contează ei pentru noi. Construim programa școlară riguros și relevant pentru ei, folosind tehnologia cu care sunt obișnuiți. Laptopuri, calculatoare, tablete, orice, le dăm. Programe de animație, programe de editat filme, au de toate. Și pentru că le creăm o legătură cu ce fac ei... De exemplu, au făcut reclame de interes social pentru o organizație de luptă împotriva cancerului.

Acestea au fost difuzate în rețeaua locală de troleibuz. Le predăm elemente de persuasiune, mai bine de atît nu se poate. Scorul nostru la examinarea de stat a sărit cu peste 80 de puncte de cînd ne-am înființat școala. Dar a fost nevoie ca toți cei implicați să lucreze în echipă, profesori și directori cu contracte de un an, lucrînd ore în șir peste programul de lucru, fără plată.

E nevoie de un membru din conducerea școlii care să se zbată pentru tine și să spună: „Nu, districtul încearcă să-ți impună asta, dar tu ai libertatea de a face altfel.” Și e nevoie de un centru al părinților activ, care să nu facă doar act de prezență în fiecare zi, ci să participe la conducere, luînd decizii pentru copiii lor, copiii noștri.

De ce să fie nevoiți elevii noștri să meargă atît de departe de acasă? Ei merită o școală de calitate în cartierul lor, o școală la care să poată fi mîndri că se duc, și o școală de care și comunitatea să poată fi mîndră, și au nevoie de profesori care să se lupte pentru ei în fiecare zi și să le insufle puterea de a-și depăși circumstanțele. E momentul ca cei ce reușesc ca mine să nu mai fie excepția, ci să devină regula.”

Sursa: Capital.ro