De la un timp, probabil e ceva legat de vîrstă, au început să mă deranjeze, uneori pînă la enervare cumplită, orice elemente de discuţie care conţin cuvîntul „trebuie”. Am observat că membrii familiei, prietenii şi, ce e şi mai straşnic, cunoştinţele „de gradul opt” sau chiar necunoscuţi aproape întotdeauna au o părere despre cum trebuie să te porţi, să arăţi, să comunici, să menţii o relaţie etc.etc.

Uneori se ajunge atît de departe că se îndrăzneşte să ţi se ceară şi explicaţii privind o decizie sau o hotărîre strict personală. Trebuie să recunosc că un timp explicam şi lămuream, chiar dacă scrîşnind din dinţi şi pufnind în draci. Însă de la o vreme n-o mai fac. Pentru că foarte, dar foarte demult, am depăşit vîrsta majoratului şi îmi pot asuma răspunderea pentru foarte multe obligaţiuni, cărora de rău, de bine, le fac faţă. Şi pentru că s-a dovedit că pot avea o atitudine matură şi rezonabilă faţă de viaţă, înseamnă că nu voi permite nimănui să-mi indice ce trebuie să îmbrac, să mănînc, să beau, cu cine să dorm, cu cine să ies, să călătoresc, pentru cine să votez şi cum să-mi educ copiii.

Nu trebuie, nu sînt datoare nimănui să-i dau explicaţii referitor la priorităţile mele de viaţă. Pot povesti cîte ceva, dar numai dacă vreau, însă nu pentru că trebuie.

Nu trebuie să-mi cer iertare, dacă nu am nici un fel de regrete. Nici un folos nu-i din scuzele multe la număr, rapide, deci lipsite de o analiză a faptei comise, nesincere şi superficiale. Dar mai ales sînt de-a dreptul umilitoare scuzele ce mi se cere să le rostesc atunci cînd nici în cea mai mică măsură nu mă simt vinovată.

Nu trebuie să fiu de acord cu convingerile cuiva dacă nu le împărtăşesc. Chiar nu e bine pentru sănătate să dai încuviinţător din cap, în timp ce eşti gata să-l dai de pereţi pe unul care îţi declară nişte prostii demonstrate.

Nu trebuie să spun „da” cînd sînt convinsă că de fapt e „nu”.

Nu trebuie să dau lămuriri „ce-i cu pantalonii eştia pe tine?” şi „ce-i pe capul tău?”. Este ceea ce este, ca să nu aplic formula copilărească – „cui nu-i place, să nu se uite”!

Nu trebuie să lămuresc pe la mese de ce nu mănînc carne de oaie. „Hai, zău, e o prostie să nu mănînci carne de oaie. Nu mănînci nici miel? Vai, e o mare prostie, doar e cea mai sănătoasă carne!”. O fi! Numai că eu n-o mănînc. Şi atît. Fără explicaţii, chiar dacă le-aş avea destul de convingătoare.

Şi pentru că această listă de „nu trebuie” este foarte lungă voi numi doar încă cîteva, dar care mi se par extrem de importante. Nu trebuie să lămuresc nimănui de ce am ales să fiu sau nu alături de un bărbat. După părerea mea, nişte explicaţii ar merita doar copiii mei ca cei mai apropiaţi membri ai familiei pe care-i priveşte nemijlocit, în rest nimeni nu este în drept să mă dea la socoteală.

Nu trebuie să-mi justific Dumnezeul în care cred, nu trebuie să-mi argumentez alegerea oricare ar fi ea, nu trebuie să rîd dacă-mi vine să plîng, să urlu cu cuvinte, şi mai ales nu trebuie să fac ceva ce-mi provoacă greaţă. Deja ştiu că orice dureros compromis cu mine însămi mă poate îmbolnăvi de maladii care nu lasă cicatrici pe dinafară, în schimb precis îmi iau nişte ani din viaţă. Şi am ajuns la vîrsta cînd am înţeles că nu-i am chiar atît de mulţi în rezervă ca să-i pot irosi alandala.

Pînă la urmă este foarte adevărat ce-am citit odată într-o carte: ce trebuie şi ce nu trebuie să fac este stipulat în Codul Penal, în rest, decid singură, după cum mi-i pofta, pentru că am tot dreptul de a alege.

Lilia GRUBÎI