sau Dacă entomologul din natură doar s-ar inspira, nu şi ar fura

Inspirată de o nouă prezentare a celei de-a 3 ediţii de „Cartea Roşie a Republicii Moldova”, am decis să-mi expun părerea despre această operă editorială, cu atît mai mult că sînt şi eu autoare de texte… la 5 fluturi. Ca preambul, exprim gazdei în care a avut loc prezentarea cărţii – Liceul teoretic „Natalia Gheorghiu”, felicitări cu ocazia noului an de studii liceale, urîndu-le elevilor, dascălilor şi administraţiei un nou an cu multe succese în didactică şi viaţa personală de la mic la mare. O pomenim creştineşte şi pe regretata Natalia Gheorghiu în ajun de aniversare a celor 102 ani de la naştere, iar cei care nu ştiu cine a fost, să afle că a fost o „femeie mică de stat, dar care a făcut lucruri mari pentru al ei Stat”– doctoriţă chirurg pediatru şi academician, după care nu mai avem ce adăuga, căci e spus totul aici.

***

Aşadar, a treia ediţie de „Cartea Roşie a Republicii Moldova” răsună şi arată glorios. O adevărată capodoperă profesionălă despre flora şi fauna ţării – rară, periclitată sau pe cale de dispariţie. Dacă ascuţim auzul, sesizăm că „lauda se intersectează cu tristeţea”. Repet, profesional perfect: 219 specii de animale – la locul lor, 208 plante în faţa lor; editorial supra perfect – imagini şi litere colorate, hîrtie de calitate, scrisul măşcat, format maxim şi impresionant. Echipa de colaboratori, la fel, impunătoare: de la doctoranzi pînă la academicieni, în sens că fiecare cu plantele şi animalele lui în cercetare, astfel au avut posibilitatea să se manifeste profesional şi, de ce nu?, să depună suflet la apariţia acestei opere excepţionale. De la sentimentalismul numit „suflet”, mă opresc de lăudat şi, cu toate scuzele, trec la criticat. Sînt efectiv încărcată de adevărată ciudă omenească, şi dacă aşi şti că blestemul ajunge unde vreau eu, fără jenă aşi blestema exact ca pe hoţii din tîrg, pe cei ce bogăţia naturală a meleagului fură, în cazul dat fluturi şi gîndaci.

Explicaţii. Cine a citit „cap-coadă” măcar un articol despre vreo plantă sau animal din „Cartea Roşie”, observă că sînt introduse motivele răririi sau pereclitării şi cel mai important măsurile pentru salvarea lor. Anume despre motivele dispariţiei mai multor insecte, sau 41 de specii: 20 de gîndaci, 15 fluturi, 3 cosaşi, 2 călugăriţe şi o libelulă, ceea ce constituie mai mult din jumătatea lor, se indică ca motiv de rărire – colecţionarea de oameni şi ca măsură de protecţie interzicerea colectărilor. Într-adevăr, frecvent sînt prinse din simplă curiozitate că sînt frumoase, dar mai des de colecţionarii profesionişti din interese personale pentru schimb şi vînzare.

În acest context spun pe şleau că a noastră “Carte Roşie” este perfectă pentru curioşi, în sens că îi rugăm să se documenteze şi să prindă fluturii şi gîndacii numai în fotografii, iar cu mîna să nu-i atingă. Aşa vor manifesta grija faţă de “bijuteriile” din Natură şi dacă explică copilului la fel, atunci să ştie că este un om bun şi mulţumim la toţi pentru înţelegere.

Cu referinţă la colecţionarii profesionişti cu interes barbar, fac pauză la ceartă şi explic pe scurt istoria apariţiei acestor îndeletniciri de-a colecţiona totul ce se poate, inclusiv cele mai sensibile creaturi ale Naturii – insectele, iar în cazul dat fluturii şi gîndacii coloraţi în toate nuanţele curcubeului.

***

Aşadar, de cînd „zeii” au început să trăiască pe pămînt, nu se pot lăsa de mofturile cereşti şi totul ce-i frumos şi deosebit în jur, lacom adună în palatele lor. Primii care au avut ochi să vadă şi minte să uneltească insectele în viaţa lor au fost chinezii. Lor le aparţin multe minuni, dar cea numită mătasă din coconii fluturilor, este cunoscută de fiecare. Cum a revoluţionat lumea întreagă acest fluture, care pentru a scăpa cu viaţă cînd “doarme şi se metamorfizează” îşi ţese un cocon dintr-un fir pînă la cca 600 m, la fel se cunoaşte bine. Chinezii au tot colectat acest fluture din Natură şi s-au ocupat de viaţa lui, pînă cînd a devenit un „invalid”, şi acum singur, fără ajutorul omului nu mai poate trăi.

Chinezilor le aparţine şi venerarea fluturelui la general, fiindcă au observat cum dintr-un ou mai mic decît o gămalie apare omida, trăieşte si se hrăneşte cu frunze, apoi se retrage în pămînt şi din nou zboară tînăr şi frumos. Astfel au luat fluturele de model şi la ei acesta simbolizează: viaţa, purificarea prin moarte, renaşterea şi continuitatea vieţii. Fluturele, la chinezi, a devenit simbolul vieţii pe pămînt şi atît de mult l-au îndrăgit, încît nu exista haină de femeie, copil, bătrîn, bărbat sau soldat şi tot aşa, inclusiv cană, farfurie, platou, alt vas etc. fără desenul unui fluture în zbor, sau unul care se adapă din flori, sau care se odihneşte pe un bujor…

Toată lumea cunoaşte cum a ajuns în Europa toată splendoarea chinezească: mătasea naturală şi tacîmurile ornamentate, care sînt considerate acum adevărate capodopere ale omenirii.

***

Primii europeni care au dorit să devină artişti mai buni decît toţi asiaticii, au fost elinii sau grecii. Au fost mai deştepţi la cumpărături, mai păcătoşi la furături, mai curajoşi la făcături, mai primitori de cadouri, astfel primii găzduiau inspiraţiile altora în palatele lor.

Să recunoaştem că elinii au devenit cei mai mari artişti din Europa, şi nu s-au limitat pe masă doar cu o frumoasă cană chinezească. Ei au sărit mai departe, au învăţat să deseneze nu numai fluturi, dar şi femei, bărbaţi, copii, animale, plante, munţi, rîuri, stele, luna şi tot ce-i mai frumos între cer şi pămînt. Apoi de la fresce şi tablouri au trecut la busturi şi sculpturi. Dar la un moment dat palatele lor efectiv s-au umplut cu operele lor. Cel mai important: mîndria, pitulită atît de bine şi numai în firea omenească, a început să fermenteze în mintea lor ca toamna mustul în butoaie. Şi aşa au continuat cu arta lor şi au construit primii case pentru „inspiraţiile, creaţiile şi muzele” lor, numindu-le „mouseion”, mai aproape de noi în cea latină „museum”. Or, de aici încolo lumea toată s-a molipsit de acest „virus” bun – muzeu.

***

Părerea mea despre muzee este că acestea sînt cetăţile lumii în care se păstrează istoria Terrei. Ador muzeele şi nu mă pot sătura de cunoaşterea averilor lor. Cînd ajung într-o ţară, oraş nou şi străin încep vizitele cu trei edificii: teatrale, religioase şi muzeale. Aici las banii fără regrete, fiindcă mă încarc cu ceea ce nu se cumpără pe bani: emoţii, impresii, cunoştinţe, cultură, viaţă bună, care toate împreună se numesc fericire.

Actualmente muzeele lumii nu sînt numai depozite de tablouri, busturi, sculpturi, arme, cărţi vechi, trofee, monede etc. Muzeele sînt instituţii de cercetări ştiinţifice, de realizare a diverselor proiecte sociale, culturale şi de binefacere. Acesta este laudaţiul pentru omenire, care a început de la admirarea unui fluture, copierea lui din ce şi cum a putut, înfiinţarea muzeelor pentru celelalte creaţii lumeşti şi toate ar avea dreptul să continue, dacă omul din Natură doar s-ar inspira, nu şi ar fura.

***

Probabil că acum se întreabă cititorul: Ce are „Cartea Roşie” cu muzeele lumeşti? Aici intervine supărarea mea, că artistul adevărat se inspiră din natură şi face din “piesele” ei arta sa. Or, ceilalţi, care nu au cu ce să-şi ocupe mintea cu ceva nobil, trec pe colectarea vieţuitoarelor din natură. Tot respectul pentru omul care ridică pasărea moartă de bătrîneţe sau de un îngheţ cumplit şi o duce la muzeul localităţii pentru a fi împăiată şi exponată. Aceleaşi oase, copite, pene, coarne, pietre cu urme de viaţă etc. găsite întîmplător sau arheologic trebuie să stea numai la locul lor – în muzeele publice. De acord numai pentru vînătoarea de-a scăpa meleagul de mistreţi, lupi, vulpi în exces, guzgani, şoareci, şobolani etc., care se prea înmulţesc, deranjează sau chiar sînt periculoşi pentru viaţa oamenilor.

Dar cînd omul intenţionat merge la vînătoare de capre, păsări, urşi, iepuri, peşti, insecte, melci de apă şi uscat, şi tot aşa, doar că să-şi decoreze palatele cu mofturile lor, este pe de-a dreptul revoltător. Poate murmură cineva acum „că aşa a fost de cînd e lumea şi pămîntul”. Posibil, dar cum s-a schimbat locuinţa omului de la peşteră la casă etajată, apoi şi „Cartea Roşie” are menirea de-a schimba ceva. Mai departe, discutăm anume ce.

***

După cum am spus anterior, sînt autoare de texte la 5 fluturi rari pe cale de dispariţie, care se numesc: albăstriţa-măcrişului (Lycaena virgaureae), albăstriţa-cimbrişorului (Maculinea arion), albăstriţa-argintie(Plebejus argyrognomon), albăstriţa-dafnis (Polyommatus daphnis) şi licanida-nogel (Tomares nogelii). Sînt fluturaşi, după cum se aude în denumirea populară, de culoare albastră şi fiecare merită povestea sa. Totodată, sînt sigură că fiecare dintre cititori, măcar odată a văzut o albăstriţă, fiindcă zboară ziua pe vegetaţia leguminoasă din parcuri.

Totodată, aflaţi că a fi autor la „Cartea Roşie”, pe lîngă onoare, mai există şi partea profesională, care rezultă din multă responsabilitate. La întocmirea textului am analizat multă literatură de specialitate, şi din ceea ce am citit despre “fluturii mei” m-am supărată pe unii colecţionari, chiar dacă au lăsat moştenire articole lungi, cataloage bogate şi colecţii de insecte în muzee. Fiindcă printre sutele de fluturi şi gîndaci, care zburau şi înfrumuseţau altădată meleagurile noastre, acum unii au ajuns în „Cartea Roşie a Republicii Moldova”.

***

Aşadar, cîteva nume ca Eduard Miller, Nicolai Zubovsky, Aristide Caradja, Constantin Hurmuzachi, Alexandru Ruşcinschi, Nicolai Witkovsky, Beniamin Vereşchaghin etc. pot fi comparaţi cu Docuceav, Şciusev, Bernardazzi etc., doar că nu s-a îngrijit nimeni de istroia lor. Au fost şi ei la fel de harnici şi deştepţi, s-au străduit să îmbogăţească patrimonial ştiinţific al ţării, sub al cărui soare se încălzeau şi aer respirau, sperînd să lase opere entomologice demne de un loc în istoria ţinutului moldav.

Unii dintre ei, cu peste 100 de ani în urmă, au cercetat insectele dăunătoare plantelor cultivate, dar alţii au colectat fluturi şi gîndaci din Moldova întreagă. Totu-i bine şi frumos, pînă la momentul cînd în articolele lor am găsit şi fluturi din „Cartea Roşie”, unii figurînd şi în ediţiile precedente.

Supărarea a devenit sufocantă cînd în 2000, entomologul Dănilă a publicat corespondenţa decodificată a doi colecţionari de fluturi din perioada interbelică, în care „superiorul indica inferiorului”: „Adunaţi cîte o serie (cît se poate de bogată) din speciile următoare, care trebuie examinate cu atenţie: 1) Leptidia sinapis din generanţia întîia şi a doua; 2) Pieris daplidice, respectiv chloridice; 3) Lycaena argyrognomon*, argus, baton, Icarus, virgaureae*, vicarinus masculi şi femele în număr mare. Ar fi acolo o chestiune interesantă de clarificat”. Din altă scrisoare: „Am nevoie de toate Lycaena, şi ar fi bine să le căutaţi şi de veţi găsi, să le strîngeţi cît se poate de multe, fiindcă se cer în străinătate”. Cu*sînt menţionaţi “fluturii mei” trataţi în ultimele ediţii de „Cartea Roşie a Republicii Moldova”.

Entomologul Dănilă, cu bună credinţă şi mare durere profesională, subliniază că chiar „După 70 de ani, este de-a dreptul şocantă, uluitoare, în totală contradicţie cu etica cercetărilor entomologi şi nu numai, din zilele noastre”. Eu spun mai pe şleau – crimă entomologică. Ce reacţie poţi avea cînd îţi imaginezi cum se coseau sute de fluturi de rara frumuseţe accentuată anterior, la care domină culoarea cerului, doar pentru a determina un micro aspect lepidopterologic? Fără discuţii, o catastrofă ecologică. Crima, în cazul dat, s-a comis atunci cînd au fost vîndute în Europa şi America, sau schimbate cu alte exemplare, capturate de entomologi ca ei, pentru a completa propria colecţie.

***

Revenind la muzee, accentuăm că insectele nu se colectează după moartea lor de bătrîneţe sau după ce „măduva” lor a fost suptă de vreun păianjen şi lăsat corpul în plasa lui. Insectele nu sînt nici obiecte neînsufleţite ca monedele, timbrele, insignele, medaliile, bancnotele, cupele olimpice etc. Toate insectele care din exponate muzeale se colectează de vii: cu mîna, la lumină, cu răcila sau fileul, alte capcane ingenioase şi tot aşa. Da, sînt nevorbitoare şi nu pot striga că le doare şi nu înţeleg de ce au fost prinse şi înfipte cu acul în inimă. Cumplit, dar mai departe totuşi vom vorbi despre insectele cu acul în inimă, aranjate profesional în cutii, apoi în dulapuri sau insectare şi la urmă în camere de muzeu.

În muzee „viaţa fluturilor” se repetă ca în Natură: pentru spectatori se expun cele mai frumoase exemplare, cu dimensiuni mari şi impresionant colorate. Vizitatorul le admiră, doar că reamintim, acestea sînt numai nişte mumii. Soarta lor este ca a faraonilor egipteni, cu unele diferenţe: mumiile au fost împăiate după moarte şi „trăiesc” mii de ani, iar cele de insecte au fost împăiate de vii şi trăiesc cel mult vreo sută, iar cele mai „fericte” pînă la 300 de ani.

Interesant că egiptenii s-au inspirit la mumificare tot de la fluturi – luînd exemplul coconilor de mătasă în care se metamorfizează omizile pînă ce se fac din nou fluture. Coconul este împletit aşa cum nu poate repeta omul şi lipit cu salivă care din nou nu poate inventa omul. Tehnica şi materialul de mumificare a faraonilor a ajuns la o oarecare perfecţiune, or mumificarea insectelor este imperfectă, astfel netrainică din următoarele motive.

În muzee, mă refer în primul rînd la ale noastre, nu sînt condiţii de păstrate a tuturor colecţiilor, şi nu numai de insecte, principala dintre acestea numindu-se climă. Aceasta, anul împrejur trebuie să fie constantă, fiindcă primăvara exponatele se dezgheaţă, vara se usucă, toamna se umezesc şi iarna îngheaţă. Cele din dulapuri sînt expuse altui factor distrugător – „cutermurul” la tragerea cutiilor din sertare. Astfel, încet şi bine de pe fluturii din colecţii se scutură de pe aripi solz cu solz, apoi cade o antenă sau un picior, pînă rămîne întreagă numai eticheta exemplarului, care frecvent devine mai importantă decît însăşi insecta scuturată.

Într-adevăr, etichetele sînt mai trainice şi mai importante, fiindcă ele poartă o informaţie deosebită: dovada de răspîndire a fluturelui în ţara ta şi perioada cînd, încă, liber mai zbura.

***

Sper că a înţeles corect creştinul care lecturează acum articolul din ziarul Moldova Suverană, pentru care le mulţumim redactorilor că au acceptat să publice această morală ecologică. Totodată, că nu avem nimic împotrivă ca să fie prinse muştele, ţînţarii, gîndacii de Colorado, gărgăriţele de grîu, orez, moliile şi miile de insecte care decimează recoltele agricole, produsele alimentare şi poate sănătatea omului. Acestea, însă, nu prezintă interes pentru colecţionari, sînt mici şi urîte, nu prind la public şi, astfel, nu trag de preţ.

Iată, pe scurt, scoarta unui fluture din „Cartea Roşie”: a avut nenorocul genetic să se nască mare şi colorat, să zboare cîteva zile sub soare, să rămînă cu aripile întregi şi corpul nevătămat, să îndemne colecţionarul să alerge după el cu plasa/fileul desfăcut şi umflat de vînt, să fie furat din Natură, pardon capturat cu fileul, să fie profesional întins în cutie, etichetat ştiinţific, publicat în reviste prestigioase, în cel mai bun caz expus publicului larg într-un muzeu sau trecut într-o „Carte Roşie”, apoi cu timpul să se macine şi să dispară, niţel mai tîrziu decît semenii săi din Natură.

***

Ar fi absurd să spun că nu ţin în mînă fluturi pentru cercetare, sigur că da, şi încă mulţi! Doar că fluturii cercetaţi de mine sînt din cei cu statut de dăunători, sau morţi şi uscaţi la geamurile balconului, sub perdele, pe cărări şi trotuare, adică furaţi dintre vietăţi de moarte bună, sau cu „măduva” suptă de păianjeni, adică de entomofagi etc. Cel mai mult ţin în mînă fotografiile lor. Aşa învăţ şi studenţii, aşa îndemn cititorii: să nu deranjăm insectele cele mari şi frumoase, că sînt atît de rare pe meleagurile noastre! Să nu atingem omizile lor, la fel: mari, pufoase, punctate, colorate, cu coarne sau cu cozi ciudate.

Ce am mai putea face pentru salvarea insectelor? Să povestim tuturor despre frumuseţea şi importanţa lor. Credeţi-mă, dacă am putut impresiona pe cineva, apoi am reuşit numai cu poveştile despre insecte. Atîtea povestesc şi argumente prezint, pînă cînd ascultătorul începe despre muscă bine să gîndească şi unii chiar să o iubească.

Mulţi colegi entomologi nu mă vor lăuda pentru acest articol, totuşi îi îndemn să facă acelaşi lucru: colecţii de insecte pe fotografii şi lansarea într-un muzeu virtual sau o bază de date on-line, după modelul altor unităţi de cercetare ştiinţifică internaţională. Tehnologiile moderne permit nu numai să studiem fiecare semn, pată, maculă etc. de pe aripi, picioare, antene, trompă ş. a. m. d., dar să le numărăm şi solzii, fiindcă mărirea lor poate fi făcută pînă la infinit. Pentru aceasta nu este nevoie de fileu entomologic, ace, etichete, cutii, vedere bună, sănătate, dulapuri, energie, climă controlată şi tot aşa. Este nevoie de două scule ultramoderne: aparat de fotografiat şi cameră de luat vederi şi, bineînţeles, de dorinţa de-a schimba ceva în bine. Pe fotografiile din colecţii se respectă principiul clasic de etichetare: denumirea speciei, locul fotografierii, data şi numele autorului, în imagine instantaneu se prinde şi planta-gazdă, astfel proprietatea intelectuală este intactă. După aceasta pot fi expuse tuturor, iar exemplarele nu vor fi măcinate de timp şi spaţiu, iar „Cartea Roşie a Republicii Moldova” nu va creşte în volum şi număr de plante şi animale rare ameninţate cu dispariţia de pe întinsurile ţării.

Asea M. TIMUŞ