Doar cu o rigoare bine înțeleasă putem vorbi despre o educație școlară competitivă

Autor: Mihai CONȚIU

La fel ca și în România, nici o guvernare nu a înțeles că prioritatea unei națiuni este sistemul de Învățămînt. În Republica Moldova, la nivel general vorbind, acest sistem geme sub apăsarea unor interminabile promisiuni ale unor interminabile și pestrițe guvernări. Învățămîntul din această Țară este dincolo de margine prăpastiei. Aici mă refer la Educație, în general – finanțare bugetară plăpîndă, competența cadrelor didactice, calitatea educațională a absolvenților, inexistența unui proiect autentic și vizionar de reformare din rădăcini a sistemului etc. Orice observator atent, chiar și fără să cunoască detalii din sistemul de organizare al Învățămîntului moldovenesc, poate constata cît de deficitar este doar observînd comportamentul social revoltător al multor elevi din școli și licee – pe străzi, în parcuri, pe terasele cafenelelor, în mijloacele de transport în comun etc. Asistența bugetară pentru Învățămînt trebuie să fie la fel de prioritară ca cea pentru apărarea Țării. Fără un Învățămînt național de calitate, nu putem vorbi despre performanțe în știință, medicină, cercetare, cultură etc.

Identitatea (care ar trebui să fie) reală a unui elev de școală generală ori liceu este afectată grav de lipsa unei rigori a sistemului de Învățămînt, dar și a familiei – există destui elevi care au cel puțin pe unul din părinți care lucrează peste hotare ori sunt în grija bunicilor sau a unor rude. Acești elevi cu părinți aflați la muncă peste hotare sunt ceva mai libertini și suficient de influenți în fața celor cu părinții acasă. În aceste condiții, Școala ar trebui să-și asume un rol fundamental în educația tinerelor generații. Aici mă refer la Școală în general – cea de Stat și cea particulară. Sistemul educațional particular, la rîndu-i, nu trebuie să fie ”o afacere”, ci o rampă de lansare educațională elitară, așa cum este în SUA, Marea Britanie ori Franța.

În condițiile reale din Republica Moldova, se impune introducerea unor rigori de disciplină care să suplinească inclusiv lipsa acestora din familiile elevilor. Aici nu este vorba despre acele rigori disciplinare în care elevul trebuie pedepsit pe nedrept de către unii învățători sau profesori abuzivi, dictatoriali, ci despre acele rigori cordiale pe care elevii trebuie să le înțeleagă și să și le asume dacă le sunt explicate logic, pe înțelesul lor. În rîndurile care urmează, vom vorbi despre necesitatea interdicției totale ca elevii să aibă asupra lor telefoanele mobile în timpul orelor de curs, dar și a introducerii obligatorii a uniformelor școlare, pentru că și de aici pleacă TOTUL! Știu că astfel de discuții, de intenții de inițiativă au mai avut loc, dar… nici un rezultat!

Telefoanele mobile în școli. În multe şcoli din Europa au fost instituite interdicţii sau restricţii privitoare la utilizarea telefoanelor mobile, iar asta pe fondul îngrijorărilor legate de impactul acestora asupra sănătăţii mintale a tinerilor, dar și a capacităților de concentrare la lecții. 

Începînd din acest an școlar, în Ungaria, a fost interzisă folosirea telefoanelor mobile în școlile primare și secundare. În plus, sunt interzise toate gadgeturile cu acces la internet, excepție făcînd situațiile în care activitatea este una educațională și se desfășoară la cererea sau cu acordul profesorului. Şcolile din Ţările de Jos (Olanda) au adoptat o interdicţie totală la nivel naţional privind telefoanele mobile începînd cu prima săptămînă din Septembrie. Telefoanele pot fi utilizate în clasă doar dacă sunt necesare pentru conţinutul lecţiei. 

În 180 de colegii din Franța este testat un sistem prin care se interzice utilizarea telefoanelor mobile pe parcursul întregii zile de şcoală. Testarea aşa-numitei pauze digitale, care vizează peste 50.000 de elevi, este pusă în aplicare înaintea unui posibil plan de introducere a acestei măsuri la nivel naţional, începînd din 2025. În Belgia, telefoanele mobile sunt interzise în sălile de clasă din sute de şcoli francofone din Bruxelles şi Valonia, începînd din acest an şcolar.

În Italia, telefoanele mobile sunt interzise în sălile de clasă începînd din acest an şcolar. Măsura vizează interzicerea utilizării telefoanelor mobile în şcoli, inclusiv în scopuri didactice. Tabletele şi computerele pot fi utilizate, în continuare, cu acordul profesorilor. În mai multe regiuni din Spania, au fost deja instituite interdicţii şi restricţii privind utilizarea telefoanelor mobile în şcoli, cum ar fi în comunităţile Madrid, Galicia, Castilla-La Mancha, Andaluzia şi Extremadura. În Aragon, Comunitatea Valenciană, Insulele Baleare şi Navarra, precum şi în Andaluzia, spre exemplu, profesorii au dreptul de a confisca şi de a reţine telefoanele elevilor pînă la sfîrşitul zilei de şcoală.

Mă opresc aici cu exemplele din Europa, întrebînd: Oare în Republica Moldova cînd va fi impusă o astfel de interdicție? Înțeleg responsabilii Ministerului Educației și Cercetării cît de importantă este o astfel de interdicție pentru elevii care trebuie să gîndească, să raționeze singuri, nicidecum prin ”împrumuturi educaționale” din telefonul mobil?

Necesitatea obiectivă a introducerii uniformelor școlare. În România, uniformele școlare ar putea deveni obligatorii, potrivit unui proiect de lege care se află în prezent pe masa senatorilor. ”O veste bună”, spun profesorii, dar și părinții care speră, prin implementarea acestei măsuri, în eliminarea inechităților sociale, dar și a bullying-ului la care sunt supuși copiii. Acest proiect prevede posibilitatea ca instituțiile de învățămînt să impună uniforma școlară obligatorie pentru toți elevii, cu scopul de a asigura o desfășurare optimă a cursurilor și activităților educaționale. Uniformele ar urma să fie acordate gratuit elevilor, finanțarea fiind susținută din fonduri guvernamentale sau alte surse externe.

Adversarii introducerii obligativității purtării uniformei școlare din România – părinți și elevi – vin cu observația stupidă că aceasta ar fi ”un model comunist”. În realitate, pentru prima dată, uniforma școlară a fost purtată în România de către elevii din Turnu Severin, în anul 1897. Cîțiva ani mai tîrziu, Spiru Haret, fost ministru al Învățămîntului, a introdus obligativitatea purtării uniformei școlare. În România Regală interbelică, uniforma școlară constituia un motiv de mîndrie pentru elevi. Uniforma certifica apartenența la o comunitate de tineri care învață carte, o categorie respectată de către întreaga societate.

Istoria uniformei şcolare a debutat în Anglia, la începutul secolul al XV-lea, în şcoala Christ’s Hospital pentru orfani şi copii din familii sărace. Englezii conservatori au păstrat această uniformă pînă în zilele noastre, practic, neschimbată. Toate școlile britanice – private și de stat – au obligativitatea uniformei. Uniforma nu este numai oglinda elevului, ci și o resursă educațională – îi punem pe elevi în uniformă pentru a evita epatarea sau discriminarea pe bază de clasă. Nimic mai simplu. 

Chiar dacă introducerea uniformelor a avut rezultate pozitive în Statele Unite, în multe ţări implementarea politicii uniformelor şcolare necesită mult efort, datorită multitudinii de obiecţii venite nu numai din partea elevilor, ci şi din partea părinţilor. Raportat inclusiv la obligativitatea purtării uniformelor școlare, amintim că Învățămîntul britanic este unul dintre cele mai performante din lume, la fel și cel american, cel francez și altele.

Argumentele favorabile purtării uniformelor școlare, generic vorbind, sunt: a) măreşte sentimentul elevilor de apartenenţa la un grup; b) creează condiții de concurență echitabile în rîndul elevilor, reducînd presiunea colegilor și agresiunea; c) purtarea lor sporește mîndria școlii, unitatea și spiritul comunitar; d) îmbunătăţeşte disciplina. Elevii învaţă, prin purtarea uniformei, că trebuie să se supună unor reguli şi că trebuie să se îmbrace adecvat mediului în care se afla; e) consolidează mediul de învăţare. Îmbrăcaţi în uniformă, elevii nu vor confunda sala de clasa cu locul de joacă ori cafenelele şi îşi vor aminti în fiecare moment pentru ce sunt aşezaţi în bănci; f) se pot economisi bani pentru părinți, iar elevul este pregătit pentru şcoala într-un timp mai scurt, dacă nu trebuie să se decidă în fiecare zi cu ce se îmbracă. 

Argumentele împotriva uniformelor sunt dintre cele mai… bizare ori frustrante: Astfel, unii spun că (a) ”limitează libertatea de exprimare a elevilor”. Care libertate de exprimare, mă întreb, cea libertină de tip extrașcolar? (b) ”Promovează conformitatea în detrimentul individualității”. Aici se confundă ”conformitatea” cu ”spiritul de echipă”. Care ”individualitate” – cea conferită de cele mai extravagante ținute? (c) ”Nu opresc agresiunea și pot crește atacurile violente”. Atacurile cui împotriva unor elevi cuminți, disciplinați? (d) ”Nu îmbunătățesc prezența, pregătirea academică sau rezultatele examenelor”. Serios? Oare la britanici ori americani de ce nu e așa? (e) ”Pot avea un efect negativ asupra imaginii de sine a elevilor”. Adică un efect negativ pentru că sunt elevi? (f) ”Susținerea introducerii lor în școli este condusă mai degrabă de interese comerciale decît de cele educaționale”. Daaa? Care interese comerciale? Nu cumva se simt ”afectați comercial” producătorii de haine dintre cele mai aiuristice create pentru tineri tocmai spre a-i face să disprețuiască rigoarea educațională?

Acum invit cititorii să facă o comparație între decența argumentelor favorabile purtării uniformelor și (in)decența celor potrivnice! Observăm că portul uniformelor școlare îl întîlnim în toate Țările în care sistemul de Învățămînt este performant la nivel mondial. În Republica Moldova, există bîlbîieli interminabile în această direcție. Este suficient să urmărim paradele de modă afișate de către unele eleve din liceele moldovenești spre a ne gîndi mai responsabil la această chestiune. Sunt situații de-a dreptul revoltătoare în care unele eleve, fiice de părinți avuți și repetenți la capitolul Educație, își afișează ținute sexy și extrem de scumpe parcă pentru a sfida modestia vestimentară a profesoarelor lor.

E mult de lucru în reforma reală a Învățămîntului din Republica Moldova, inclusiv în ceea ce privește performanțelor didactice ale profesorilor, mulți fiind produsul educațional al binecunoscutului sistem moldovenesc deficitar. Am dreptate?

P. S. Se știe că excepția confirmă regula. Fără să dau nume, cunosc cazuri de școli cu adevărat performante, cu un nivel educațional impresionant, cu profesori dintre cei mai bine pregătiți, ai căror elevi obțin rezultate excepționale la Olimpiadele internaționale, dar nu-i suficient. Cu o floare, nu se face Primăvară!