Nu citiţi acest articol pentru că dăunează grav sănătăţii unora! Nici măcar nu ştiu de ce l-am scris!

Autor: Mihai CONŢIU

În prima parte a acestui articol, din data de 19.07.2013, la un moment dat, afirmam şi, vă rog, permiteţi-mi să reproduc cîteva pasaje: „Sadismul democraţiei occidentale este relevat şi de aceea că, atunci cînd „ni s-a dat libertate”, ne-a oferit cu cinism „granturi” ca să nu observăm cum ni se fură naţiunea. Noi, de fapt, nu aveam nevoie de „granturi”, ci trebuia să ne păstrăm şi să ne eficientizăm ceea ce aveam deja dintr-un relativ belşug productiv. Am fost robotizaţi să devenim patrioţii unor ţări care, din proiect, nu trebuia să ne mai aparţină! De ce, după 1989, dacă nouă, cetăţenilor fostelor state totalitar-comuniste, ni se dorea binele şi prosperitatea, Occidentul îmbelşugat de democraţie şi libertăţi nu ne-a trimis şi economişti de marcă, ci doar teoreticieni sau experţi militari...?”

Au trecut, aşadar, aproape 24 de ani de cînd românii şi moldovenii, fiecare în tiparele lor, tot experimentează o democraţie şi o economie de piaţă ale căror împliniri, finalităţi nu pot fi nici pe departe predictibile. Sigur, niciodată un belşug nu vine peste noapte. Fiind vorba despre naţiuni, ajungerea la prosperitate presupune, dincolo de voinţa politică, o independenţă de stat reală şi „neagresată” prin presiuni externe multiple, o mobilizare naţională în sens productiv, ceva de genul celei nipone de după Al Doilea Război Mondial sau, tot în acelaşi timp istoric, aşa cum s-a întîmplat în Germania de Vest.

În cazul Germaniei, da, a existat celebrul Plan Marshall, dar aplicarea lui cu succes a fost cu putinţă deoarece au existat două elemente esenţiale – voinţa generală a tuturor nemţilor de a-şi reconstrui ţara şi a o transforma într-o superputere industrială, iar de cealaltă parte a existat buna intenţie sau onestitatea americană de a realiza acest lucru. Este drept că se poate vorbi şi despre elemente speculative chiar determinante, iar asta în contextul Războiului Rece, cînd americanii concurau cu ruşii, cînd au vrut să le demonstreze că principiul economiei occidentale de piaţă este net superior celei centralizate din întreg spaţiul ţărilor comuniste.

Astfel, în contextul istoric de după anii 1989-1990, adică după prăbuşirea blocului comunist european ce gravita în jurul Moscovei, SUA şi întreg Occidentul nu au luat în calcul aplicarea unui alt Plan Marshall, adaptat noilor realităţi. Există suficiente motive şi derulări de acţiuni, fapte care ne consolidează convingerea că acest lucru nu s-a dorit din considerente mult mai cinice decît ar fi dispuşi vreodată să recunoască marii strategi politici, militari şi economici occidentali.

SUA, iar asta în primul rînd, Germania, Marea Britanie, Franţa sau chiar ţările scandinave nu au fost interesate în lansarea unui alt Plan Marshall pentru state ca România, Bulgaria, R. Moldova, Ungaria, Albania, ţările din spaţiul fostei Jugoslavia etc. deoarece dispăruse contradicţia ideologică şi politică dintre SUA şi Rusia, acum făcîndu-şi loc competiţia economică de acapararea de noi pieţe de exploatare şi desfacere.

Cui să mai demonstreze SUA supremaţia democraţiei şi economiei de piaţă occidentale – Cubei, Coreei de Nord, Chinei? Să fim serioşi!

Fosta competiţie politică, ideologică şi chiar militară dintre SUA şi fosta URSS a fost substituită cu una mult mai nemiloasă – cea a impunerii cu forţa a democraţiei occidentale în statele de tip patriarhal sau religioase bogate în zăcăminte de petrol şi gaze. Ţările arabe, căci despre ele este vorba, nu aveau nevoie de democraţie occidentală aşa cum nici SUA, Marea Britanie sau Franţa nu tocmai asta doreau.

Impunerea valorilor lor democratice a fost şi este doar un pretext spre a le controla resursele naturale.

Ce ni s-a oferit în schimbul unui Plan Marshall?

Republicii Moldova, care este un caz mai special, oricum i s-a oferit de către Occident cam tot ce li s-a dat şi românilor sau bulgarilor, de exemplu. România, în speţă, a fost transformată într-o imensă piaţă de desfacere a produselor occidentale, i-au fost anihilate toate şansele de a mai avea vreo ramură economică prin care să concureze cu puternicele companii transnaţionale, aşa cum arătam cu alt prilej, iar propriile-i resurse naturale au ajuns să fie exploatate de către aceleaşi companii, care le vînd românilor propriile lor avuţii în stare prelucrată de acestea.

Iată un exemplu brutal sau sălbatic (spuneţi-i cum vreţi!): În acest context, după 24 de ani de democraţie şi economie de piaţă, avînd statut de ţară membră a UE şi NATO, România are aceleaşi hidrocentrale construite pîna în 1989, aceleaşi termocentrale, aceleaşi reţele de transport electric, aceeaşi centrală atomică, aceleaşi şosele şi autostrăzi în proporţie de 99%, aceleaşi spitale, aceleaşi facultăţi de stat, acelaşi metrou, aceleaşi linii de tramvai şi troleibuz, aceleaşi baze de tratament, dar înstrăinate sau lăsate în paragină, aceleaşi lacuri termale şi băi populare, dar acum cu taxe mult mai mari, aceleaşi mine, dar închise, aceleaşi sonde petroliere, dar cesionate pe 2 lei, aceleaşi bogăţii naturale (aur, neferoase, marmură, minereuri feroase, uraniu, gaz, petrol) aceleaşi centre de cercetare, dar fără cercetători etc., toate existente pînă în 1989!

Pe de altă parte, după 1989, hidrocentralele României sunt amortizate contabil; costul de producţie este acum de 10 ori mai mic, dar cel pentru care se plăteşte este de 10 ori mai mare; termocentralele sunt şi ele în aceeaşi situaţie ca a hidrocentralelor, în schimb, aici observăm un alt aspect, cel al aprovizionării cu cărbune de import, nu cu cel autohton de pînă în 1989; se importă apa grea de la o firmă din paradisul fiscal care înainte de 1989 o cumpăra (importa) din România; exploatarea resurselor naturale se face de către privaţi, care dau statului român, între 3 si 12% din valoare; pînă în 1989, fiecare român mergea în concediu o dată la mare şi o dată la munte. Astăzi doar 5% îşi mai permit; pînă atunci, banii obţinuţi din exploatarea resurselor naturale erau direcţionaţi către protecţia socială, astăzi sunt direcţionaţi politic şi tot aşa!

În schimbul unui Plan Marshall, aşa cum accentuam mai sus, nu s-au oferit granturi, activişti şi instructori în ale democraţiei. Tentaţia unui grant occidental, fie el oricît de neînsemnat, i-a cuprins de febrilitate pe români şi pe moldoveni în egală măsura, iar asta la nivelul straturilor sociale a căror minte trebuia anchilozată, care, de fapt, a făcut-o incapabilă să gîndească global, în perspectivele reale ale ţării.

În 24 de ani, s-au cheltuit sume colosale doar prin intermediul unor proiecte al căror scop nu era sau nu este dezvoltarea şi consolidarea naţională economică productivă, ci „însuşirea valorilor democratice”. Urmare acestora, a mai apărut o nouă clasă socio-profesională, iar acest lucru este cît se poate de real. Este vorba despre o armată de oameni care trăiesc de pe urma granturilor. Au salarii confortabile doar pentru a susţine interminabile, stupide şi ineficiente simpozioane, mese rotunde, conferinţe, pliante, broşuri, sondaje etc., etc. În R. Moldova boţanii, ostafii, bărbile roşii şi alte cizme.

Aici avem de-a face cu o îndoctrinare de-a dreptul cinică pentru că toate aceste lucruri se întîmplă pe fondul unei permanente decăderi economice, sociale şi morale. ONG-urile administratoare de granturi din R. Moldova, de exemplu, au luat locul fostelor lecţii ideologice de însuşire a doctrinei sovietice comuniste de pe vremuri. Din producătorii care eram odată, am fost transformaţi în consumatori pe credit, iar aceste credite le vor plăti urmaşii urmaşilor noştri.

Timp de 24 de ani, ne-a fost schilodită memoria specificului naţional. Tot ceea ce ne aparţine nu este „în modă”, motiv pentru care ne-am robotizat în consumatori de bunuri exclusiv occidentale. În acest sens, dar şi pe fondul crizei economice, Polonia a dat cel mai strălucit exemplu naţional întregii Europe – o ţară ai cărei cetăţeni au înţeles rostul naţional din achiziţionarea de bunuri autohtone! În R. Moldova doar Vasile Tarlev a încercat să promoveze sloganul „Fabricat în Moldova”. Dar n-a prea ieşit nimic, la expoziţiile „Fabricat în Moldova” se vindeau chiloţi turceşti!

Ca să înţelegem mai bine eficienţa cu care este subminat specificul naţional, este suficient să privim spre România – la televiziuni nu vedem decît filme americane, de parcă nu ar mai exista cinematografiile mari din Franţa, Italia, Polonia, Rusia, Suedia, Germania etc., muzica în limba engleză doar pe manele nu reuşeşte să le surclaseze, anglicismele sunt prezente peste tot – în limbajul publicistic, economic-bancar, denumiri de firme, arta culinară, turism etc.

De ce nu se poate altfel?

Criza economică mondială, dificultăţile de la tot pasul întîmpinate de UE în complicatul complex de omogenizare politico-economică a statelor membre, războaiele declanşate de NATO în ţările arabe, agresivitatea la scară planetară a marilor companii transnaţionale occidentale şi organismelor financiare internaţionale controlate de către americani şi multe, multe altele demonstrează că sistemul capitalist şi democraţia occidentală, ca un garant al economiei de piaţă, nu pot reprezenta nici pe departe „visul de aur al omenirii”. Miracolul chinezesc este în plină desfăşurare ofensivă, dar încă nu putem spune cu certitudine că s-ar putea impune ca un model universal. Totdeauna există o bombă socială puternică acolo unde sunt oameni care trăiesc la limita subzistenţei.

Aşa cum am mai sugerat, imperfecţiunile flagrante ale democraţiei occidentale sunt date de realitatea că economia de piaţă are nevoie de pături sărace şi exploatate ca şi dictaturile comuniste.

Ce fel de democraţie poate fi instaurată şi deprinsă de oameni în ţări corupte ca România sau R. Moldova? Da, există corupţie şi în Italia, în Franţa sau SUA, dar acolo statul este puternic.

O ţară ca R. Moldova, de exemplu, nu are nevoie de actuala democraţie, ci mai curînd de o dictatură iluminată sau de o administrare socială, administrativă, economică, bancară şi instituţională constituită din experţi, specialişti recunoscuţi şi desemnaţi din întreaga lume printr-un arbitraj al ONU. Fireşte că aşa ceva nu este cu putinţă, dar numai de asta ar avea nevoie ţara. Pentru o administrare a ţării de către specialişti internaţionali, s-ar cheltui cu mult mai puţini bani decît cei care sunt aruncaţi în granturi, proiecte sau împrumuturi necompetitive.

Nu putem să nu luăm în calcul faptul că proasta administrare a ţării şi corupţia generalizată convin tuturor, atît elementelor autohtone, cît şi statelor sau instituţiilor financiare internaţionale care ne obligă să le fim client datornic etern. Absolut toţi au de cîştigat, iar invocarea unor noţiuni ca „lupta cu corupţia”, „reforma justiţiei” etc. reprezintă doar pretexte de cheltuire şi spălare a altor sume de bani şi conservarea unei birocraţii euro-atlantice cu mult mai costisitoare decît cea sovietică se odinioară.

Toţi negociază absolut orice, iar „comisionul” de tip occidental este unul dintre cei mai mari inamici ai statului şi ai cetăţeanului.

Un alt mare inamic al statelor naţionale pe care democraţia occidentală vrea să-l impună planetar este „globalizarea”, dar despre asta vom vorbi cu alt prilej!

Aşadar, îmi mai permiteţi, iubiţi cititori, să revin la acest articol care dăunează grav sănătăţii unora şi pe care  nici măcar nu ştiu de ce l-am scris?