1431. Probabil la începutul Verii, se naște Francois de Montcorbier, zis Villon.

1441. Francois Villon, care locuia cu mama sa într-o mahala de lîngă mănăstirea Cordelierilor, e adus de către aceasta în casa canonicului Guillaume Villon, unde se stabilește. Poetul își începe studiile la Universitatea din Paris.

1449. Villon este declarat absolvent al Universității.

1451. Celebra strămutare a pietrei numite Pîrțul-Dracului din fața casei domnișoarei de Bruyeres, bătrîna pizmașă și rea de gură. Autori: Villon și prietenii săi. Datorită relațiilor canonicului Guillaume Villon, Villon îl cunoaște pe Robert D'Estouteville, Marele Prevot al Parisului, și cunoscînd-o pe Ambroise de Lore, soția lui Robert, scrie Balada dăruită de Villon unui gentilom abia însurat, ca s-o trimită soției sale cucerite cu sabia. Obține iertarea sa și a prietenilor săi.

1452. În urma episodului mai sus amintit, episod cu grave urmări pentru făptași, Francois Villon scrie romanțul Pîrțul-Dracului, care nu s-a păstrat. Între 4 Mai și 26 August, Villon susține examenul de licență și e declarat Magistru în Arte.
Poetul fuge din Paris și rătăcește prin Franța circa 8 luni.

1456. Ca urmare a jalbelor sale, Villon primește două Cărți de iertare pentru uciderea preotului Sermoise: una din partea Regelui Carol al VII-lea, de la Saint-Pourcon, unde se afla Marea Cancelarie, și a doua de la Paris și rătăcește prin Franța circa 8 luni.

1456. Villon împreună cu prietenii săi pune la cale spargerea de la Colegiul Navarra din Paris, soldată cu furtul a 500 de scuzi de aur. Villon fuge la Angers.

1457. Villon e găzduit de către Rene I, Rege al Neapolelui și al Siciliei. Ajunge în ținutul Poitou la cele două doamne care l-ar fi învățat graiul poictevin, doamne cu nume necunoscut. Pleacă spre Blois, unde ducele Charles d'Orleans își avea Curtea, dar pînă să ajungă la destinație este arestat. Nu se știe pentru ce.
Pentru că Ducelui Charles i se naște o fetiță, toți deținuții din ducat sunt eliberați. Printre ei și Villon.

1458. La Blois are loc un concurs de poezie pe tema "Cad mort de sete – alături de fîntînă", temă dată de Ducele d'Orelans. F. Villon e declarat învingător. Balada se intitulează ”Balada lui Villon, zisă a întrecerii de la Blois”.

1459. Villon e la Moulins, la ducele Jean de Bourbon, vărul ducelui d'Orleans care îi dăduse o scrisoare de recomandare.

1460. Villon pleacă de la ducele Jean și rătăcește prin ținuturile megieșe cu ținutul Orleans.

1461. Poetul se întîlnește cu Colin de l'Escaille și se presupune că au spart biserica din Bacon. Colin e prins și spînzurat. La marginea orașului Meung-sur-Loire (Mehun). Villon scapă prin fugă, dar în scurt timp este arestat și trimis la ocna din Mehun, unde este torturat din ordinul episcopului Thibault d'Aussigny. Ludovic al XI-lea, noul Rege al Franței, trece prin Mehun și, conform obiceiului timpului, toți deținuții sunt eliberați, deci și Villon. După eliberare, Villon pleacă la Paris și stă în casa mamei sale.

1462. Poetul, fiind recunoscut, este arestat din casa mamei sale pentru spargerea de la Colegiul Navara. Unchiul său achită daunele ce i se imputau poetului și acesta este eliberat. Din nou poetul este arestat din cauza unor prieteni de chef ce l-au înjunghiat pe notarul pontifical Ferrebouc. Deși nu are nici o vină, este condamnat la moarte prin spînzurătoare, împreună cu prietenii săi. În închisoare scrie celebrul ”Patruvers”, epitaful în chip de baladă cunoscut sub numele de Balada spînzuraților. Declară apel împotriva sentinței de condamnare. Scrie ”Balada apelului lui Villon”.

1463. Curtea Parlamentului Franței îi admite apelul, dar prin sentința pronunțată îi comută pedeapsa în surghiun pe 10 ani. Francois părăsește Parisul și dispare. Nimeni nu știe cînd, unde, cum a murit.

Balada lui Villon pentru trupeșa Margot

Frumoasa de-o slujesc și curte-i fac
Se cade a-mi zice șui ori minte goală?
Cu ce-are ea, oricui i-ar fi pe plac,
De dragul ei încing și scut și pală.
Cînd mușterii sosesc, înșfac o oală
Și le-aduc vin, cu mîna liniștită,
Le-aștern și poame, brînză, apă, pită,
Zic Bene stat de-s darnici la plătit,
Poftiți, de-ți fi-n călduri și cu ispită,
În ăst bordel unde ne-am pripășit.

Dar seara, cîteodată, iese tămbălău,
Margot de-apare-n pat fără para.
Nu pot s-o văd că mi se face rău;
Îi smulg surtucul, brîul, rochia,
Zălog să fie pentru partea mea.
Cu pumnii-n șold, mă suduie că-s drac,
Zbiară, se jură pe Isus că-i fac
O nedreptate. C-un ciob ascuțit
Îi scriu pe nas o buche și-o înșfac,
În ăst bordel unde ne-am pripășit.

Ne împăcăm apoi și-un pîrț îmi lasă
Mai rău decît gîndacul de gunoi.
Rîzînd, un pumn pe creștet îmi apasă,
Zice Gogo, mă bate pe țurloi,
Și-apoi dormim buștean, beți amîndoi.
În zori, îi chiorăie în pîntec parcă,
Mă-ncalecă și poama și-o încearcă.
Eu gem sub ea, ca scîndura turtit
De preacurvie; vlaga vrea să-mi stoarcă,
În ăst bordel unde ne-am pripășit.

Vînt, ploaie, geruri, pita nu lipsește,
Iar de-s curvar, curvia molipsește,
La orice sac un petec se găsește.
La mîță rea, rău șoarec s-a prăsit;

Ocara ne urmează și-n gunoi,
Ne-am rîs de cinste, rîde ea de noi,
În ăst bordel unde ne-am pripășit.

Baladă veselă despre crîșmari

De suliță, de lance aruncată,
de ghioagă și de buzdugan strunjit,
de bardă, de săgeată ferecată,
de paloș, de baltag și de cuțit,
de țeapă și de furcă otrăvită,
de iatagan, de cange, de custură
și de bandiți pîndind la cotitură
să fie dați grămadă la pămînt,
străpunși în inimi, sfărtecați pe rînd,
tăiați la beregăți să-i rupă chinul
și-n fund de iad să stea cît mai curînd
crîșmarii care ne botează vinul!

De arc turcesc, de spadă-ncovoiată
le fie-mpuns burtoiul ghiftuit;
de foc grecesc le ardă chica toată
și creierii le urle-n nesfîrșit;
în ștreang le-atîrne hoitul împuțit
și ciuma bată-i cu vătămătură ;
ba m-aș ruga să fie trași, cu ură,
în țepi aprinse, să-i aud zbierînd;
beli-i-ar zece gîzi de vii, rînjind
și în ulei încins să-și iute cinu;
legați de patru cai să văd crăpînd
crîșmarii care ne votează vinul!

Plesni-le-ar tunul căpățîna boată,
lovi-i-ar trăsnetul pe drum, cumplit
și-apoi o haită de dulăi, turbată
le rupă hălci din trupul hăcuit;
orbească-i fulgerul ca un cuțit,
zăpezi și grindeni bată-i pe căldură,
uda-i-ar ploile fără măsură
cînd umblă goi și-n preajmă n-au veșmînt;
să piară de pumnal făr' un cuvînt
și hoitul lor să-l vălurească Rhinul;
de optzeci de ciocane piară-n vînt
crîșmarii care ne botează vinul!

Stăpîne, blestema-i-ar Domnul sfînt
să sugă pînă or crăpa, veninul,
că necinstiți și fărdelege sunt
crîșmarii care ne botează vinul!