Locurile „părinţilor uitaţi”

Un interviu realizat de Ana Triboi

Azilul de bătrîni din oraşul  Străşeni a fost înfiinţat în 1993. Capacitatea azilului este de 30 de persoane. Rămaşi fără casă, ai nimănui sau uitaţi de copii, bătrînii de aici îşi duc în acest loc zilele şi bătrîneţile-haine grele. Cei mai mulţi dintre ei sunt bolnavi şi neputincioşi, avînd nevoie de îngrijiri speciale. Unii nu au avut niciodată familie şi acum au rămas singuri-singurei pe lume. Acesta este şi cazul mătuşii Olga Tutunaru, care  de cîţiva ani îşi cară în spate crucea singurătăţii.

Rep. Doamnă Tutunaru, de cînd pereţii acestui azil vă ţin locul de casă?

O.T. Eu am trei ani de cînd stau aici. Am venit pentru că, deşi am casă, nu am pe nimeni, soţul a decedat în urmă cu 4 ani, n-am copii, nepoţi şi n-are cine să aibă grijă de mine. Am 75 de ani, sunt tare bolnavă şi mă deplasez cu greu. Aici mă simt cu sufletul liniştit.

Rep. A fost greu să vă decideţi să părăsiţi casa pentru a trăi la azil?

O.T.M-am gîndit că nu am nimic de pierdut şi că aici aş putea să cunosc oameni care trăiesc la fel de singuri ca şi mine. Nu regret că am ales să vin la azil din moment ce am cunoscut oameni cu suflet şi istorii de viaţă deosebite.

Rep. Vine cineva să vă viziteze ?

O.T.Foarte rar. Am o vecină în grija căreia i-am lăsat casa şi ea vine din cînd în cînd să mă mai vadă şi să-mi spună cum este situaţia acasă. Am reuşit să-mi fac însă aici prieteni, putem sta şi împărtăşi ore în şir momente din viaţa noastră de pînă acum.

Rep. Cu cine vă petreceţi dumneavoastră mai mult timpul ca să vă alinaţi singurătatea?

O.T. Motanul meu, care e bătrân ca şi mine. Cu el îmi alin singurătatea şi este cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. L-am luat cu mine la azil, n-am vrut să-l las în grija nimănui, el mi-a devenit ca un “copilaş”, el mi-a văzut toate lacrimile şi mi-a auzit toate suspinele.

Rep. De cine v-aţi ataşat mai mult aici la azil?

O.T. De Iulia, asistenta mea. Este o adevărată comoară, ea îmi întinde întotdeauna mîna să mă ridic chiar şi atunci cînd cred că nu mai am puteri să o fac. Atunci cînd ai alături oameni buni care sunt gata să te susţină în situaţii mai triste, cînd ai zile în care te simţi dezamăgit de ceea ce trăieşti şi sînt lîngă tine ca să-ţi ofere un zîmbet sincer, începi să uiţi că eşti singur într-o lume atît de preocupată de problemele din zilele noastre. Iulia niciodată nu oboseşte să-mi asculte problemele şi îngrijorările, nu refuză niciodată să-mi facă vreun serviciu, e un adevărat înger.

Rep. Sînteţi pierdută în gînduri... să fie din cauza singurătăţii sau aveţi ceva pe suflet care vă nelinişteşte?

O.T. Întotdeauna am regretat că nu mi-am îndeplinit cel mai important rol – acela de a fi mamă. Împreună cu soţul meu am simţit întotdeauna lipsa copiilor, dar aşa au fost circumstanţele vieţii şi nu am avut de ales. Iar acum, cînd l-am pierdut şi pe el, singurătatea mă macină şi devine din ce în ce mai greu de suportat.

Rep. Cum reuşiţi să depăşiţi singurătatea?

O.T. Cred în Dumnezeu şi în viaţa care ne este dată să o trăim. Indiferent cît de greu ne-ar fi sau cît de singuri ne-am simţi, există un Dumnezeu acolo sus care are grijă de noi toţi. El e cel care-mi dă puteri să văd frumosul fiecărei zile pe care o trăiesc, chiar şi a singurătăţii.