Puteam să nu-l scriu, să nu-mi fac alţi duşmani, dar dacă am dreptate…

Autor: Mihai CONŢIU

În rîndurile ce urmează, voi aborda un subiect stingheritor pentru unii, care, în mod cert, îi va deranja şi pe foarte mulţi amici de-ai mei, însă, dacă vrem să fim oneşti cu noi înşine, ar fi bine să ne privim în oglindă şi din perspectiva valorilor democratice şi civilizate pe care ni le asumăm. Doar în declaraţii publice, însă! Va fi vorba despre privilegiile pe care oamenii de creaţie le cer de la stat.

Deşi a trecut aproape un sfert de secol de la năruirea totalitarismului comunist, creatorii moldoveni din cam toate domeniile vor de la stat aceleaşi privilegii de care se bucurau pe vremea Puterii sovietice, în schimbul punerii artei lor în slujba consolidării regimului totalitar comunist.

Regimurile totalitare comuniste din Europa de pînă în anul 1991, inclusiv, deci, fosta URSS, au rezistat şi prin aceea că au ştiut să le acorde o serie de privilegii, gratuităţi oamenilor de creaţie – scriitori, pictori, sculptori etc. –, aceste fiind transpuse în repartizarea, cu prioritate, de apartamente de locuit, ateliere individuale de creaţie, sejururi „creatoare” în staţiuni de odihnă la fostele Case de Creaţie etc.

În schimbul acestor avantaje, curajoşii creatori moldoveni zugrăveau, cu peniţa, pensula sau dalta de sculptură, „măreţele realizări ale biruitorului popor sovietic”. Nimic nou sub soare – cam toţi marii creatori ai lumii au fost nevoiţi să se ploconească pe la picioarele regilor, principilor sau împăraţilor pentru un trai mai mult sau mai puţin îmbelşugat, aşa că nici creatorii moldoveni „deveniţi anticomunişti astăzi” n-ar trebui să-şi renege propriul trecut sovietic. În Moldova nu a existat şansa ca să se nască destine de tipul Vincent van Gogh sau chiar românii Cioran sau Brâncuşi!

Pentru că tot veni vorba despre Cioran, Brâncuşi…

Absolut toţi oamenii instruiţi cît de cît ştiu cine a fost filosoful şi eseistul de origine română Emil Cioran, care şi-a scris întreaga sa operă fundamentală în Franţa. Pentru relaxare, din cîte îmi mai amintesc, voi puncta cîteva spuse despre el. Filosoful român Petre Ţuţea spunea despre Cioran următorul episod din perioada tinereţii sale berlineze, cînd, în 1933, obţinuse o bursă pentru continuarea studiilor filosofice la Berlin: într-o noapte tîrzie, Cioran a deschis geamul de la mansarda în care locuia cu chirie şi a strigat disperat: „Doamne, iartă-mă că sînt român!”

Acelaşi Cioran, mult mai tîrziu, la Paris, cînd deja era bolnav, cineva l-a oprit pe stradă să-l întrebe dacă, într-adevăr, era Emil Cioran, iar el a răspuns: „Am fost!” Cîţi creatori moldoveni bătrîni ar spune asta? Este binecunoscută repulsia lui Cioran faţă de publicitate, teama lui de a fi fost recunoscut pe stradă.

Lui Cioran (la fel ca şi lui Constantin Brâncuşi, lui Eugen Ionesco sau marea actriţă de origine română Elvira Popescu) statul francez nu i-a oferit nici o casă de creaţie, deşi a fost o mîndrie intelectuală pentru Franţa. Ca să nu mai vorbim despre Panait Istrati…! Pînă spre 40 de ani, Cioran a locuit prin cămine studenţeşti, ajungînd în situaţia în care rectorul universităţii în administraţia căreia se afla căminul în care locuia să-i atragă atenţia, cu eleganţă, că, totuşi, este o notorietate, autorul unor cărţi remarcabile şi nu se cuvine să trăiască la fel ca un student.

„Guvernul criminal” Gaburici

Cu nişte zile în urmă, am citit în publicaţia electronică „Timpul” un articol care m-a lăsat mască. Mint, nu m-a lăsat mască, ci mi-a reconfirmat convingerea că mulţi dintre creatorii moldoveni au rămas anchilozaţi în aceleaşi nostalgii sovietice! Izbindu-mă şi de prezenţa numelor unor amici în acest articol, vă daţi seama că am datoria morală să-i pun la încercare!

Articolul este intitulat bombastic astfel: „Crimă la Guvern! Oamenii de creaţie sînt aruncaţi la gunoi…”! Iniţial, m-am gîndi că cineva i-or fi asasinat pe Monica Babuc, ministrul Culturii, şi cîţiva adjuncţi de-ai săi şi l-or fi aruncat cadavrele în tomberonul de gunoi din Coloniţa. M-am înşelat amarnic! Era vorba despre faptul că „Ministerul Finanţelor a majorat de circa 20 de ori tarifele pentru atelierele de creaţie, pe care Primăria Chişinău l-e­a acordat scriitorilor, muzicienilor, cineaştilor şi oamenilor de teatru”.

Pentru ca durerea şi compasiunea cititorilor să fie cît mai sfîşietoare, autorul articolului ne anunţă apocaliptic următoarele: „Nu e poveste, ci realitate Guvernul a anunţat război oamenilor de artă... Ultimele acţiuni ale Ministerului Finanţelor demonstrează că scriitorii, cineaştii, muzicienii, oamenii de teatru din RM pot rămîne în orice clipă pe drumuri.” Mai la vale, în articolul cu pricină, mă poticnesc şi de prietenul Nicolae Roibu, jurnalist şi scriitor de cărţi, de la care ştiam că se luptă, de vreo trei ani, să-şi obţină un „atelier de creaţie”.

„Oamenii de teatru din RM pot rămîne în orice clipă pe drumuri”…! Mişto formulare! Chiar dramatică! Amărîtul de moldovean necreator, ci doar agricultor, vînzător în piaţă sau muncitor în fabrică, trebuie deja să-şi imagineze secvenţe tragice cu creatori care dorm prin parcuri sau autogări cu soţii, soţi şi copii care cer de mîncare din cauză că „Ministerul Finanţelor a majorat de circa 20 de ori tarifele pentru atelierele de creaţie”.

Oameni buni, la urma urmei, unde-i locul creatorului? Doar nu statul îl obligă pe ins să fie creator, inginer, învăţător, medic sau filosof! Toate acestea sînt profesii liber asumate, ceea ce presupune strădanii personale. Statul trebuie să fie obligat să-l ajute pe ăla care descoperă un medicament, pe cel care dă la iveală o invenţie care contribuie la prosperitatea întregii naţiuni, dar nu pe cel care este sau se autoproclamă creator.

Pictorul are nevoie de un depozit în care să-şi stocheze tablourile încă neexpuse, de un spaţiu închis în care să picteze nuduri şi… de natură, în general. Asta nu-i treaba statului, ci opţiunea, talentul sau moftul lui. Scriitorul, la fel, nu are decît să-i linguşească pe politicieni ca să-şi facă treaba, dar să nu aibă pretenţii de la un stat care are mai multă nevoie de medici şi învăţători. Ateliere de creaţie? Mă pufneşte rîsul!

Pentru că Moldova nu are încă aşa ceva, vă spun eu cine cred că ar merita astfel de privilegii, dar nu numite „ateliere de creaţie”, ci condiţii de confort absolut, aceştia fiind mari filosofi, gînditori geo-politici, strategici sau economici, nicidecum pretenţioşii sugeraţi mai sus!

Pentru că tot ies în stradă, la proteste, agricultorii, tare mi-aş dori să-i văd şi pe creatorii moldoveni protestînd în faţa „criminalului Guvern Gaburici” – pictorii să creeze tablouri în faţa cărora să crape de ciudă admiratorii lui Vincent van Gogh, sculptorii să-l umilească pe Michelangelo sau chiar Brâncuşi, scriitorii să-i transforme în minimalişti pe Shakespeare, Haine, Hugo sau Dickens, actorii să ne facă să credem că unii ca Laurence Olivier sau Peter O’Toole sînt nişte figuranţi în comparaţie cu ei… şi tot aşa!

…Dar au şi o lege de partea lor…

Există, totuşi, o bizară Lege a Culturii, adoptată în 1999, ale cărei reminiscenţe sovietice sînt irefutabile, cum s-ar exprima un agronom de la Briceni, care prevede că autorităţile publice locale pun la dispoziţia oamenilor de creaţie ateliere necesare pentru activităţile culturale şi stabilesc, în aceste cazuri, reduceri de plată, în conformitate cu actele normative.

Acum, haideţi să ne întoarcem cu faţa spre agricultori, medici, învăţători, ingineri sau tineri superdotaţi şi să ne întrebăm unde-s atelierele lor de creaţie?

Chiar dacă nu se recunoaşte, reminiscenţele de tip sovietic bîntuie şi acum minţile creatorilor care se declară a fi cei mai democraţi şi europeni cu putinţă. De la mic la mare! În acest context, nu este zi lăsată de la Dumnezeu ca Redacţia ziarului nostru să nu fie admonestată, telefonic sau personal, de către diverşi inşi, cu trecute funcţii nomenclaturiste sovietice, care nu concep că avem dreptul de a scrie liber despre un subiect sau altul, fără să le cerem aprobarea.

Credeţi că am dreptate, dragii mei amici Arcadie Suceveanu, Sandu Grecu sau Nicolae Roibu sau poate n-ar fi trebuit să scriu acest articol? Ei, bine, am făcut-o, pentru că nu m-ar fi iertat, peste timp, discipolii voştri!