În deceniul totalitarismului, în Germania, Uniunea Sovietică și Italia s-au purtat adevărate bătălii pentru controlul artei și al culturii. Acest tip de bătălie este, în orice regim totalitarist, parte a procesului de acaparare a puterii: de la controlul artei se ajunge la controlul absolut al individului. Astfel, această luptă prefigurează nu doar apogeul totalitarismului european, dar și marele război ce avea să izbucnească în 1939.

Bătăliile pentru artă – cunoscute și drept „revoluții culturale” – au făcut parte din procesul de instalare a noilor regimuri totalitare. Totodată, ele erau și o formă de luptă împotriva vechilor regimuri și o formă de „purificare” în urma căreia națiunea putea reveni la forma ei originară. Aceste bătălii interne erau primii pași spre război ai noilor regimuri: după distrugerea inamicilor din interior, urma distrugerea celor de peste granițe. Iar arta putea fi o armă extrem de utilă în această luptă...

Minunata lume nouă

În spatele nazismului, fascismului și comunismului stă, în esență, aceeași idee utopică de creare a unei lumi noi. Dincolo de diferențele existente între cele trei ideologii, există unele asemănări care fac ca cele trei regimuri să acționeze, în anumite privințe, la fel. Este și cazul modalității de raportare la artă și instrumentalizarea acesteia.

Arta și arhitectura celor trei dictaturi, din Germania, Italia și URSS, prezintă atît diferențe, cît și asemănări. Hitler, Mussolini și Stalin au crezut că există o legătură imuabilă între artă și mediul politic în care aceasta se naște. Această legătură există, inclusiv în regimurile democratice, însă problema devine mult mai sensibilă într-un regim totalitar în care autonomia artistului dispare. Într-o dictatura, esența artei nu mai este conținutul estetic, ci mesajul ideologic pe care ea îl transmite.

Treptat, cultura a fost supusă controlului de partid, iar ideologia (inclusiv cea în plan cultural) s-a contopit cu cultul personalității. Astfel, problemele artei au ajuns să fie judecate în funcție de preferințele personale ale liderilor politici. Apoi, aceste preferințe urmau să fie justificate și ideologic. Spre exemplu, Hitler era, în materie de artă, mai conservator și se opunea artei moderne. De aceea, propaganda nazistă a făcut din arta modernă o „artă degenerată”, care nu are ce căuta în Noua Germanie.

Pînă la venirea la putere a național-socialismului, exista în Germania o așa-zisă artă „modernă”, adică – prin însăși natura cuvîntului – apărea ceva nou aproape în fiecare an. Germania Național-Socialistă, însă, are nevoie de o artă care să fie, din nou, una Germană; aceasta, ca toate valorile creative ale unui popor, trebuie să fie și va fi o artă eternă.

Dacă Hitler avea o oarecare pregătire în domeniul artei, datorită aspirațiilor sale din tinerețe, Mussolini și Stalin nu au fost prea interesați de acest domeniu. Cei doi nu au acordat prea mare atenție artei plastice, fiind mai preocupați de forța ideologică a literaturii. Nu e greu să înțelegem de ce: literatura e mult accesibilă, mai ușor de înțeles, dar și mai ușor de controlat.

Imaginea Liderului providențial

Un element comun al artelor vizuale din Germania, Italia și URSS este imaginea Liderului. El apare, de fiecare dată, ca un personaj vigilent, atent, protector, dar și răzbunător. Iconografia diferă de la țară la țară, dar mesajul este același: Liderul reprezintă sufletul statului.

Relația dintre regimurile totalitare ale anilor ’30 și arta modernă prezintă un paradox interesant. Este cazul Germaniei naziste și a Rusiei sovietice. Ele resping atît arta, cît și cultura modernă, însă o fac pe baza unei confuzii de termeni: modern/modernist. Nazismul și comunismul se doreau a fi ideologii progresiste, modernizatoare; ele erau ideologii moderne; cu toate acestea, urau modernismul.

Într-o dictatură, arta reflectă și întărește puterea Statului

Stalin și Hitler s-au îndepărtat de preceptele marxiste, fiind convinși că supunerea culturii e la fel de importantă precum controlul economiei. Și, la fel ca Lenin, ei credeau că într-o societate revoluționară, cultura trebuia strîns legată de Partid. Iar unde cultura de Partid nu exista, ea trebuia creată. Mussolini, pe de altă parte, nu avea aceeași viziune. El era de părere că arta greco-romană stătea la baza întregii arte occidentale și trebuia să rămînă un model. Astfel, dacă pentru Stalin și Hitler, puritatea culturală trebuia impusă, pentru Mussolini ea exista deja sub forma artei clasice antice.

Bătălia pentru artă nu s-a încheiat odată cu războiul. În timpul regimurilor dictatoriale, artiștii și scriitori care nu sprijiniseră ideologia oficială, fuseseră uciși, arestați sau forțați să plece în exil. În urma lor, a rămas un mare gol cultural. De aceea, Berlinul postbelic, dar și Parisul, nu mai erau marile centre culturale ale continentului, ca în anii ’20. Efervescența culturală se mutase peste Atlantic, în Statele Unite, cu precădere la New York. În Europa, arta moderă a renăscut, dar nu a revenit niciodată la starea antebelică: războiul Rece i-a limitat orizonturile politice și sociale.

Naționalismul devine un concept tabu atît în lumea occidentală, cît și în cea sovietică, astfel că o formă nouă de cultură internațională a trebuit să ia locul culturii naționale. Pentru un timp, în jumătatea estică a Europei, realismul socialist devine limbajul artistic de bază. În Occident, modernismul – care aspirase întotdeauna să fie o mișcare internațională – cîștigă teren, dar America va fi cea care stabilea trendurile în artă.

Diferențele dintre cele două lumi se observă cel mai clar în cazul Germaniei divizate. Cele două Germanii încep să-și construiască culturi diferite. Dacă în Republica Federală exista o dezbatere activă între meritele modernismului și ale realismului, dincolo de Cortina de Fier, în Republica Democrată, cultura urma linia Moscovei. După moartea lui Stalin din 1953, această poziție a suferit cîteva schimbări, pe măsură ce o nouă generație de artiști est-germani au inventat o nouă formă de realism care împăca tradițiile de stînga din arta germană cu modernismul european.

În cazul Uniunii Sovietice, monopolul cultural din anii ’30 continuă și după război. Atît Stalin, cînd și Andrei Jdanov și, ulterior, Malenkov, au impus o concepție din ce în ce mai limitată a artei. Opoziția era neimaginat, dar după 1953 se ivește la orizon o nouă artă relativ independentă și autonomă. Cu timpul, pe măsură ce corsetul ideologic al PCUS se slăbește, mai ales în anii ’80, dogma realismului socialist începe să fie percepută mai degrabă ca un coșmar, nu ca un stil creativ.

Andreea Lupşor