„Ce-ai să scrii marţi la ziar, ceva de dragoste?”, mă întreabă şiret fiică-mea, fată mare la vîrsta cînd acest subiect este deosebit de ispititor. „De ce neapărat despre dragoste, marţi?”, o întreb eu. Nişte ochi mari cît două lacuri se uită cu o atenţie bănuitoare la mine: „E 14, Ziua Dragostei, ce, ai uitat!?” Şi aici îmi dau seama ce scăpare mare e aceasta în ochii fetei mele! Dar îmi ascund ironia şi dezvolt subiectul: „Şi cam ce-ai vrea tu să scriu în această zi?” Răspunsul ei a întrecut orice aşteptare: „Nu ştiu, mam, tu te pricepi mai bine să le ticluieşti, numai te rog să nu fie banal, plictisitor, siropos, rupt de realitate, dar, totodată, să fie interesant, captivant şi util”. Aici îmi vine rîndul mie să rămîn uimită: „E cam un fel de „misiune imposibilă”, nu ţi se pare?” Şi răspunsul, imediat şi categoric: „O fi, numai că mi se pare că despre dragoste nu poate fi altfel”.

Mult m-am gîndit la această discuţie. Ce poate şti despre dragoste fata asta, la vîrsta celor mai fragede începuturi, care dacă şi ştie ceva despre acest sentiment, apoi numai din cărţi? Ce ştiu eu despre dragoste, la vîrsta experienţelor coapte, trecută prin iluzii, aşteptări şi dezamăgiri, care ştiu foarte bine care este diferenţa între dragostea din cărţi şi cea din viaţa reală? Cum să scriu ca să mă creadă fata mea şi, ar fi chiar un noroc pe capul meu, să mă şi asculte un pic? Măcar puţin de tot, pentru că ştiu bine – n-au mamele puteri să schimbe orînduirea lumii şi cît nu s-ar strădui cu poveţele, oricum toţi copiii vor trebui să treacă prin propriile greşeli şi succese. Însă la început de cale, cînd au o foaie curată în faţă, e bine, totuşi, să li se amintească că e în puterile lor să o coloreze frumos şi demn, ce-ar putea fi la urmă înrămată şi pusă pe perete în salon, dar nu ascunsă în cea mai întunecată şi ruşinoasă debara.

Nu ştiu cum va arăta pe final propriul meu desen, căci încă mai lucrez asupra lui, însă nişte lucruri „de-ale dragostei” le-am prins cu certitudine. Oamenii pot fi împreună, atît timp cît îşi doresc aceasta. Nici o obligaţie şi nici o moralitate nu poate priponi un om de altul. Atunci cînd unul este decis să plece, el pleacă – din casă, de la copii, din afaceri profitabile, de la un muribund, de la un invalid...pleacă şi gata. Şi este absolut inutil să încerci să-l faci să se răzgîndească. Şi nici nu trebuie. Deloc şi nici sub o formă.

Este un mare talent şi har să poţi lăsa de la tine, să poţi lăsa să plece. Să nu insişti să ţii pe cineva alături atunci cînd n-o mai vrea. Este atît de umilitor şi atît de nociv pentru orice demnitate de om, încît nu ştiu dacă există un blestem mai mare, nu, nu o dragoste neîmpărtăşită, ci imposibilitatea de a înţelege că gata, atît, pînă aici – nu mai însemni nimic pentru cineva care încă ieri îţi jura stele de pe cer.

Sînt nişte reguli fără manual. Oricît n-ai fi de urît şi neatrăgător, se va găsi cineva care o să te placă şi invers, nici o frumuseţe nepămîntească sau farmec nu-l va ţine alături pe omul care nu te vrea. Cred că e o binecuvîntare dumnezeiască pe omul care poate trece fără repercusiuni serioase peste o despărţire. A fi părăsit nu înseamnă a fi mort. Nu devii mai rău sau mai mic, nu e nici o tragedie, dimpotrivă, e de bine: tocmai ai scăpat de omul care nu era al tău, ai scăpat de sufletul „nepereche” şi ai toate şansele să-l găseşti pe cel care este cealaltă adevărată jumătate.

Cunosc o femeie care a reuşit să-şi întoarcă bărbatu’ acasă după un adulter. Nu ştiu mai scîrboasă istorie. Rivalele s-au păruit, şi-au dat foc la şoproane, insultele aruncate reciproc ar fi fost o revelaţie chiar şi pentru cel mai „umblat” puşcăriaş. Şi asta în timp ce „eroul liric” urmărea apatic derularea evenimentelor. Ca la urmă să fie aruncat pe scut de nevastă-sa învingătoare şi readus acasă. Cîtă lipsă de respect faţă de sine trebuie să demonstreze o femeie ca să se lase antrenată în asemenea bîlci? Cît de cîrpă trebuie să fie un bărbat ca să permită aşa ceva şi să n-aibă un cuvînt de spus?

Nu ştiu dacă am fost cu acest text pe măsura aşteptărilor fetei mele. Însă aş fi mult mai liniştită dacă aş şti că în viaţa ei va fi în stare să lase, să renunţe, să cedeze ceea ce nu va fi a ei, ce nu-i va aparţine, ce-i va fi străin şi departe. Asta nu înseamnă c-o vreau rece şi indiferentă. Las-să alinte, să creadă, să încălzească, să mulţumească, să dorească, să iubească, dar nu pînă la stare de autonimicire, autodizolvare completă. Pentru că, îmi pare mie, cel mai important în dragoste este să poţi pleca înainte ca aceasta să moară şi să aducă a stîrv în putrefacţie.

Lilia GRUBÎI