La 5 zile după ce a fost prins sub un bolovan de 360 de kilograme, Aron Ralston a făcut trei însemnări pe peretele canionului: și-a scris numele, data nașterii și data la care credea că avea să moară.

Era convins că acelea urmau să fie ultimele urme lăsate de el.

Pe 26 aprilie 2003, Ralston avea 27 de ani și explora singur Bluejohn Canyon, în Utah. Era un alpinist experimentat și obișnuia să se aventureze în locuri izolate. În acea zi însă, făcuse o greșeală care avea să-i schimbe viața: nu spusese nimănui exact unde merge.

În timp ce traversa o porțiune îngustă a canionului, o stîncă uriașă s-a desprins și a căzut împreună cu el. Brațul drept i-a rămas prins între bolovan și peretele de piatră.

A încercat să elibereze stînca. A folosit corzi și echipamentul de cățărare pentru a improviza sisteme de scripeți. A încercat să o desprindă cu mica unealtă multifuncțională pe care o avea asupra lui.

Nimic nu a funcționat.

Bolovanul nu se mișca.

A trecut o noapte. Apoi încă una.

Mîncarea s-a terminat, iar apa începea să fie tot mai puțină. Cel mai grav era că nimeni nu știa unde se afla. Nimeni nu avea cum să-l caute în acel loc îndepărtat.

Ralston a început să folosească o cameră video pentru a înregistra mesaje pentru familia sa. Le-a vorbit părinților și surorii sale și și-a luat rămas-bun.

Apoi și-a lăsat propriul epitaf pe peretele canionului: numele, data nașterii și data la care credea că avea să-și găsească sfîrșitul.

Era convins că acolo avea să se termine povestea lui.

În ultima noapte, slăbit și deshidratat, intrînd și ieșind din stări de conștiență, a avut o experiență pe care avea să o considere ulterior decisivă.

A văzut o imagine a viitorului.

Se vedea peste cîțiva ani, alături de un copil. Îi lipsea o parte din brațul drept, însă era în viață și se juca împreună cu acel copil.

Pentru Ralston, imaginea a căpătat o semnificație profundă. Dacă se putea vedea într-un viitor care încă nu existase, poate că acel viitor era posibil.

În dimineața următoare, a înțeles că mai avea o singură șansă.

Pentru a scăpa, a trebuit să ia una dintre cele mai cumplite decizii imaginabile: **să-și amputeze singur brațul drept**.

A făcut acest lucru folosind mica lamă a uneltei multifuncționale pe care o avea la el.

Trecuseră 127 de ore de cînd stînca îl prinsese.

În cele din urmă, Ralston era liber.

Dar încă nu era în siguranță.

A ieșit din canion și a coborît aproximativ 20 de metri folosind o singură mînă, apoi a început să meargă prin deșert. Era grav deshidratat și pierduse mult sînge.

După un timp, a întîlnit o familie de turiști olandezi. Aceștia i-au oferit apă și au cerut ajutor.

La scurt timp, un elicopter l-a găsit și l-a transportat la spital.

Pentru mulți, acolo s-ar fi încheiat povestea.

Pentru Ralston, însă, a fost doar începutul unei alte vieți.

S-a întors în munți și a continuat să escaladeze folosind o proteză. A devenit ulterior prima persoană care a reușit să urce singură, în timpul iernii, toate vîrfurile din Colorado de peste 14.000 de picioare incluse în proiectul său.

Și-a povestit experiența în cartea „Between a Rock and a Hard Place”, iar povestea sa a inspirat filmul „127 Hours”.

Dar una dintre cele mai emoționante părți ale poveștii avea să apară abia cîțiva ani mai tîrziu.

În 2010 s-a născut fiul său.

Ralston avea să-și amintească atunci de copilul pe care îl văzuse în acea noapte, în timp ce era convins că nu va mai ieși niciodată din canion.

Cu șapte ani înainte, își înregistrase mesajele de rămas-bun, își sculptase numele și data pe care o considera ultima din viața sa și acceptase că nu mai are nicio șansă.

Dar ceea ce crezuse că va fi propriul epitaf a rămas pe peretele canionului ca mărturie a unui moment în care un om a fost convins că povestea lui se terminase.

În realitate, mai avea înainte o viață întreagă.

Sursa: Atlas Geografic