Recunoştinţa ca virtute umană fundamentală

Motto: “După declaraţia domniei sale de la TV M1 din 26 august 2016, James Pettit, ambasadorul SUA la Chişinău, se arată a fi un adevărat patriot al Moldovei” (Din presă).

Am revăzut recent, la postul TV History, un film documentar despre măreţul Albion în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. La un moment dat, statul englez – căruia nu i se poate refuza inteligenţa, perseverenţa şi experienţa de vulpoi bărtîn în cadrul concertului baroc al umanităţii – a început să fie confruntat cu grave probleme de asigurare a populaţiei cu strictul alimentar necesar. Cu toată mobilizarea exemplar-generală privind valorificarea la maxim a fiecărei palme de pămînt, spectrul foametei prinse a se strecura încet, dar metodic – ca igrasia, ca ceaţa – printre urmaşii insulari ai Marelui brit, Shakespeare.

Salvarea le-a venit, prompt şi cu generozitate, de la o distanţă ameţitoare – tocmai de peste ocean. Statele Unite ale Americii, pentru care viaţa umană reprezintă valoarea cea mai de preţ, a expediat în Anglia milioane de tone de produse alimentare, de combustibil şi armament. Aprovizionarea s-a făcut cu mari primejdii şi pierderi de vieţi omeneşti, prin convoaie de vase maritime, acestea fiind pîndite la tot pasul de către haitele de submarine hitleriste. Soarta Angliei părea a fi pecetluită.

De altfel, ca şi cea a Uniunii Sovietice, după cum arătau primii ani de confruntare directă, aici Germania nazistă dedîndu-se celui mai violent şi mai inuman război de distrugere cunoscut vreodată în istorie. Optsprezece luni de brutalităţi bestiale în Polonia, dispreţul politic şi rasial faţă de comunişti şi ruşi au pregătit terenul pentru ideea nazistă de a purta o campanie barbară, de cucerire şi exterminare. Începînd cu ianuarie 1941, Himmler estimează că, pe lîngă lichidarea fizică a evreilor din Rusia, campania ar trebui să ducă şi la exterminarea a aproximativ treizeci de milioane de slavi.

Dar nu a fost să fie aşa. Societatea sovietică, fragilă ca urmare a despotismului stalinist, face corp comun şi nu se dezagregă. Soldatul luptă, civilul suferă, însă ambii devin uniţi. Rusul, capabil de sacrificiu, s-a dovedit mai tenace decît fusese prevăzut. Chiar şi mai înarmat, inclusiv prin intermediul americanilor.

S-a spus şi s-a scris că americanii “le-au dat ruşilor” 24 mii de tancuri, mii de avioane, 400.000 de camioane, cantităţi enorme de produse alimentare şi de îmbrăcăminte. Aşa şi este. Ba mai mult chiar: au construit, în Siberia, într-un termen incredibil de numai trei luni, întregi uzine militare. Încă bine că au găsit cui să dea şi pentru cine să construiască, căci doar ştiţi cum e uneori prin unele părţi ale lumii: îi dai cuiva un pumn de mărgăritare şi el, neştiind ce să facă cu acestea, le aruncă nepăsător în troaca porcilor. Sau şi mai rău: te învinuieşte că i-ai făcut un cadou otrăvit.

Toate acestea nu ştirbesc cîtuşi de puţin din demnitatea englezilor, nici nu adumbresc deloc capacitatea de rezistenţă a ruşilor. La fel cum englezii şi ruşii ar trebui să le fie recunoscători americanilor pentru ajutorul acordat lor într-un moment de cumpănă, tot aşa şi americanii ar trebui să le fie recunoscători ruşilor pentru că aceştia au dus pe umeri principala greutate a celui de-Al Doilea Război Mondial. Căci, parafrazîndu-l pe acelaşi William Shakespeare, iertarea şi recunoştinţa sînt treptele de sus ale umanităţii.

Iar recunoştinţa cere, ca şi iubirea, fapte. Acta, non verba! spuneau latinii “dătători de legi şi datini”. “Geopolitic” exprimîndu-mă, două lucruri mi-au plăcut, în principal, pe pămînt: eficienţa americană şi abisalitatea slavă. George Washington, Thomas Edison, Hemingway, Francis Ford Coppola, Neil Amstrong, Bill Gates; Dostoevski, Mendeleev, Ciaikovski, Cehov, Rahmaninov, Koroliov – iată cocteilul Molotov – stropit pe deasupra cu ceva Jodie Foster, Anna Ahmatova sau Irina Muraviova – pe care aş vrea să-l savurez printre pleoape în fiecare dimineaţă. Eventual, într-un cadru relaxant, în care “portretele şefilor de guverne să nu depăşească dimensiunile unui timbru poştal...” (Vl. Nabokov).

Nu este exclus să greşesc, însă am impresia că numai eficienţa anglo-americană, combinată cu abisalitatea slavă, ar putea crea un tandem redutabil, un nou val similar celui ridicat de împăratul roman Traian în calea “barbarilor” acum două milenii. Pînă la urmă, ambele popoare au, aici şi acum, un singur adversar: terorismul şi globalizarea cataclismelor naturale.

Închei cu o frază uşor-prăpăstioasă, de-a dreptul antimioritică şi impardonabilă, pe care o trîntesc cu nasul de hîrtie de dragul lui Petru Bogatu, coleg de breaslă specializat foarte serios în lătratul la ruşi: Dacă nu-i umbli cu minciuni şi cu şiretlicuri, americanul şi rusul sînt gata să dea pentru tine şi cămaşa de pe dînşii!

A fi serios este bine. A fi prea serios deja nu mai este bine.

Dinu MIHAIL