Straşnic s-au mai plodit în ultimul timp „patrioţii”. Sînt atît de mulţi la metru pătrat şi pe cap de locuitor cei, care se consideră în drept să ne înveţe de la orice tribună cum să ne iubim patria, că n-ai nici un hal uneori.

Aud foarte des folosindu-se în ultima vreme cuvintele patriotism, patriot, falspatrioţi, vînzători sau cumpărători de patrie. Multitudini de personaje, mai mult sau mai puţin publice, îşi permit să dea aprecieri, să eticheteze, să măsoare şi să cîntărească, să facă delimitări cine este patriot adevărat şi cine nu. Paradoxal, dar, deseori, cei care se consideră ca fiind din rîndurile iubitorilor de Patrie îşi asigură traiul decent sau chiar luxos, mulgînd bani din granturi şi promovînd idealuri ce n-au nici în clin, nici în mînecă cu ceea ce ar fi bine şi pentru Patrie.

Cum văd eu patriotismul? Acesta este sentimentul care trebuie să-i fie caracteristic într-o anumită măsură oricărui om. Iniţial, acesta se naşte din dragostea pentru familie (părinţii mei sînt cei mai buni), generînd ulterior în dragostea pentru oraşul natal (Căuşeni e cel mai frumos), pentru ţară („inima mea e Moldova”). Mai pe urmă, acest patriotism incipient este afectat în funcţie de ceva: dacă, bunăoară, părinţii nu ţi-au cumpărat bicicleta dorită, în oraşul tău natal nu există Ermitaj, iar pe Lună primii au ajuns americanii şi nu moldovenii.

Cele mai înalte piscuri montane au fost escaladate nu de compatrioţii mei, şi nici în cosmos aceştia nu au ajuns. În schimb au inundat spaţiul rezervat personalului de serviciu din Europa, şantierele şi pieţele din Rusia. Cum procedez în aşa caz, ce atitudine iau? Înseamnă asta că trebuie să-mi iubesc Patria şi poporul mai puţin sau să-l urăsc din acest motiv? Ori, dimpotrivă, să-l îndrăgesc şi mai mult pentru curaj şi îndrăzneală (cine se va încumeta să afirme că nu e un curaj deosebit şi un fel de patriotism faptul cînd un profesor moldovean sau orice alt specialist cu studii superioare acceptă să muncească orice numai să nu-i piară de foame familia)?

Este minunat şi uşor să fii patriotul unei ţări ideale. Unde totul este pus pe roate, şcoală ca la carte, programe sociale perfecte şi operaţionale, pensii mari, lumea zîmbeşte mereu, iar armata e cea mai puternică şi de nebiruit. Şi tot atît e de lesne să-ţi urăşti şi să-ţi latri Patria, care nici de departe nu este ceea ce-ţi doreşti, unde se comit greşeli grave, care este condusă de un grup de canalii, ce în ultimul rînd se gîndesc la cetăţeanul simplu. E ca şi cum un bărbat ar fi soţul unei fete tinere, pasionale, deştepte, fierbinte în dormitor şi gospodină în bucătărie, pe care niciodată n-o doare capul, iar la ceafă are un buton de deconectare în caz de avariere. Însă atunci, cînd tînăra frumoasă va îmbătrîni, vor începe s-o piseze şalele şi s-o doară capul, bărbatu-său să zică: „Magnifica regină pe care-am iubit-o nu mai este, pardon! Mă mut la alta, că n-are riduri pe faţă şi are pieptul mai bombat.” Nu pun semnul egalităţii între un ultrapatriot şi unul care-şi urăşte ţara – primul îmi este mai simpatic. Însă nici primul, nici al doilea, nu sînt în stare să schimbe ceva. Unul urlă „Hai, Moldova!”, altul umple Internetul de porcării antimoldoveneşti. Două extremităţi ale unei singure esenţe. Unii consideră Moldova „gură de rai” şi-i declară dragoste oarbă şi nesocotită, alţii o urăsc pentru că numai „gură de rai” nu este.

Şi dacă tot veni vorba despre patrioţi. Zilele trecute, fiind prin piaţă, văd cum un medic de familie din oraşul meu, măsoară la o tarabă de mărfuri second-hand o pereche de pantofi. I se potriveau şi spera foarte mult ca să i se facă vreo reducere şi s-o ia măcar cu 250 de lei în loc de 270, cît cerea vînzătoarea. Să fie clar cum stau lucrurile: este vorba de un medic foarte bun, îndrăgit, probabil, de toţi copiii din localitate. Spunea cineva că este singurul doctor de care micuţii nu se tem şi nu plîng cînd intră la control. Are cel mai mare sector la Căuşeni şi mai urmăreşte şi cîteva sate învecinate. Este medicul care închide seara policlinica pentru că-i primeşte pe toţi care stau la uşă, indiferent de faptul au sau nu programare – „dacă stă înseamnă că omul se simte rău”.

La experienţa şi capacităţile pe care le are, acest doctor ar fi fost solicitat şi binevenit oriunde. Iar el se încăpăţînează să lucreze ca un ocnaş la Căuşeni. Încălţat în pantofi cumpăraţi la mîna a doua, el munceşte înşirîndu-se pe un sfert de raion. Nici nu laudă, nici nu huleşte, dar eu ştiu că acest om chiar îşi iubeşte patria, dacă o acceptă aşa cum este – vitregă, fără recunoştinţă şi suflet. Care nu se simte obligată să-i asigure un salariu ce să-i ajungă şi pentru încălţăminte nouă. Deşi, mie personal îmi este de sute de ori mai drag acest medic în pantofi purtaţi, dar sincer, onest, curat, decît orice „părerolog” cu solzi sclipitori care-mi livrează doctrine răsuflate, sterile, false şi urît mirositoare.

Patriotul veritabil nu va vocifera despre succesele sau invers, o eroare de rînd a Patriei sale. El îşi va face în tăcere lucrul său întru binele ţării sale, îşi va face datoria în virtutea capacităţilor şi abilităţilor, bucurîndu-se în sinea sa de victorii şi suferind de pe urma eşecurilor. Sînt foarte mulţi dintr-aceştia. Poate de-atîta această „gură de rai” mai există, naşte oameni, îi creşte cum poate, din care se aleg şi patrioţi, şi din acei care ştiu doar să arate cu degetul şi să dea ore de patriotism la TV.

Lilia GRUBÎI