DOCUMENTAR: 195 de ani de la moartea compozitorului Ludwig van Beethoven

Compozitorul german Ludwig van Beethoven s-a născut la Bonn, la 16 Decembrie 1770. Potrivit Dicționarului "Mari Muzicieni", Univers Enciclopedic, București, 2006, strămoșii lui Beethoven erau foști cultivatori, deveniți orășeni și proveneau din Malines sau Louvain (Belgia). Numele său înseamnă, în traducere literală, "grădină cu sfeclă roșie", iar particula "van" nu are nici o semnificație nobiliară. Primul Beethoven muzician s-a născut la Malines, în 1712, fiind cunoscut sub numele de "Ludwig cel Bătrîn". El s-a instalat la Bonn ca Hofmusikus al prințului-arhiepiscop. Johann, singurul său copil rămas în viață, i-a urmat ca tenor la capela princiară; acesta se va căsători în 1767 cu Maria Magdalena Keverich, fiica bucătarului-șef al prințului elector de Trier, femeie care avea să moară de tuberculoză în 1787. Din cei șapte copii ai lor au supraviețuit doar trei. Cel de-al doilea, Ludwig, s-a născut la 16 sau 17 Decembrie 1770, în locuința lor sărăcăcioasă de pe Bonngasse.

Copilăria lui Beethoven nu a fost prea fericită, chiar dacă s-a exagerat cu privire la cruzimile lui Johann față de fiul lui, despre care își dorea să devină un "copil minune", precum Mozart. Primii săi maeștri au fost de ocazie: Tobias Pfeiffer, tenor într-o trupă ambulantă, violonistul Rovantini, bătrînul Aegidius Van der Eeden, organist al Curții. Christian Gottlieb Neefe, succesorul acestuia din urmă, poate fi considerat ca fiind primul profesor adevărat al lui Beethoven. Sub autoritatea lui, copilul a făcut asemenea progrese încît, la 12 ani, a primit titlul de organist suplinitor, retribuit și învestit cu responsabilități din ce în ce mai importante. În timpul acesta, tatăl lui se afunda în alcoolism și decrepitudine. Este epoca în care Beethoven părăsește din ce în ce mai des domiciliul părintesc, pentru acela primitor și călduros al familiei von Breuning, care avea să devină căminul preferat de el.

Foarte repede, strălucirea talentului său va depăși cercul prietenilor: contele Waldstein, favoritul noului prinț elector liberal Max Franz, obține pentru Beethoven o călătorie de studii la Viena. Despre acest prim sejur (1787) nu se știu prea multe. Întîlnirea cu un Mozart bolnav, absorbit cu totul de compoziția operei "Don Giovanni" și sceptic în privința copiilor minune, pare să fi rămas fără nici un rezultat: nici sfaturi, nici consacrare, poate doar cîteva încurajări. Beethoven revine la Bonn pentru a fi aproape de familie la moartea mamei sale, în timp ce tatăl lui se scufunda tot mai adînc în etilism. Johann și Kaspar, frații lui mai mici, rămăseseră, așadar, în grija lui Ludwig. Din această perioadă (1790), datează cantatele pentru moartea lui Iosif al II-lea, pentru înscăunarea lui Leopold al II-lea, neinterpretate "din cauza dificultăților lor", lucrări destul de convenționale, printre ale căror stîngăcii se întrevede, totuși, marele muzician. Așa se face că, atunci cînd acestea ajung sub ochii lui Haydn, în timpul unei treceri a acestuia prin Bonn, tînărul Beethoven este invitat să facă "studii susținute" cu el. Fidelul Waldstein intervine încă o dată, iar Beethoven va părăsi definitiv orașul Bonn, în favoarea Vienei, la 2 Noiembrie 1792. "Primiți din mîinile lui Haydn, spiritul lui Mozart", scria atunci Waldstein în albumul său.

Viena, capitala lumii germanice, orașul curților princiare, al palatelor și al periferiilor cîmpenești, era un teritoriu al modei și al plăcerilor, de un tradiționalism îndîrjit, dar și de o mare superficialitate. Pămînt al geniilor, reușea să le nege sistematic, începînd cu Mozart, pe care a sfîrșit prin a-1 arunca în groapa comună, și sfîrșind cu Webern, pe care a ajuns să-l ignore pur și simplu. Viena l-a primit pe Beethoven cu toate favorurile. Fără greutate, el a fost adoptat de aristocrația melomană: Lichnowsky, Lobkowitz, Schwarzenberg, Zmeskall von Domanovecs s-au aflat printre cei care au subscris pentru cele trei triouri op. 1 (1794-1795), lucrări marcate deja de personalitatea tînărului muzician, dacă nu încă de stilul său. Cu cele trei sonate op. 2 pentru pian (1795-1796), dedicate lui Haydn, Beethoven și-a luat rămas bun de la maestrul său. Pentru că acele "studii susținute" au fost, de fapt, sporadice. Beethoven a frecventat, cam la fel de inconsecvent, și alți maeștri: Schenk, Albrechtsberger, Salieri; a dobîndit de la unul sau de la altul acele cunoștințe tehnice care îi erau necesare.

În 1795, își cunoștea pe deplin meseria, își stăpînea personalitatea muzicală și da dovadă de o virtuozitate pianistică ieșită din comun, așa cum avea să o arate în primul său mare concert vienez, din Martie 1795, cînd a cîntat un concert de Mozart, cu cadențe compuse de el, și primul lui concert pentru pian (publicat mai tîrziu ca al doilea), pe care îl terminase în ultimul moment. Dar domeniul în care geniul lui Beethoven se afirma deja cuceritor, irezistibil, era, așa cum o spun toate mărturiile epocii, cel al improvizațiilor pianistice, în care își lăsa imaginația să se dezlănțuie, fără niciun fel de piedici.

Dicționarul ''Mari Muzicieni'' notează că în sonatele op. 7 și op. 10 pentru pian (1796-1798) și în special în cea în Re major, Beethoven își face auzită, dintr-o dată, modernitatea geniului, îndrăznelile, asimetriile, forța dramatică ieșită din comun: "Largo e mesto" din sonata op. 10 nr. 3 este mărturia uluitoare a acestui fapt.

În sonatele următoare, op. 13 "Patetica" op. 26 și 27, amenințarea beethoveniană asupra formei tradiționale explodează: bulversări la nivelul dualismului tematic și al dezvoltărilor, plasare sub semnul întrebării a ordinii mișcărilor (sonata op. 27 "Quasi una fantasia"). Cele șase cvartete de coarde op. 18, publicate în 1801 (în special primul compus, op. 18 nr. 3) atestă în egală măsură această gîndire inovatoare, care asociază liniile de forță muzicale după criterii libere: opoziții de registre, de mase sonore, de intensități, contraste bruște, rafinamente extreme. Cel de-al șaselea cvartet (penultimul în ordinea compunerii), conține una dintre cele mai impresionante pagini ale muzicii, adagioul său, intitulat "Melancolia", fiind o dezvoltare halucinată de armonii lipsite de polaritate, de forțe contradictorii, care îl anunță pe acel Beethoven al ultimei perioade.

Primii ani vienezi au fost cei mai fericiți pentru Beethoven: succese, favoruri ale prinților, prietenii profunde și durabile cu Wegeler, Ries, Amenda, Zmeskall, violonistul Schuppanzigh, neostenit promotor al muzicii lui. În 1801, o dată cu două scrisori datate în luna Iunie, adresate lui Wegeler și lui Amenda, care erau plecați din Viena, apar primele referiri la problemele de sănătate: Beethoven dezvăluia ceea ce ascundea de un timp – surzenia lui din ce în ce mai gravă, care creștea în intensitate, urmînd să devină, în scurt timp, iremediabilă. Disperarea lui părea pentru moment liniștită – sau poate mai mult amînată – de intrarea în viața sa a "unei tinere fete mult iubite": Giulietta Guicciardi, care la 17 ani cucerea cu farmecul ei frivol întreaga Vienă. Beethoven i-a dedicat sonata op. 27 nr. 2. cunoscută sub numele de "Sonata lunii". Giulietta s-a căsătorit, însă, cu contele Gallenberg și l-a lăsat pe Beethoven pradă singurătății și disperării, stare ce s-a tradus, în 1802, într-un document sfîșietor: "Testamentul de la Heiligenstadt". Ideea sinuciderii îl obseda: "Doar arta, numai ea, este cea care m-a reținut", scria el. Atunci cînd a plecat din refugiul său de la Heiligenstadt și s-a întors la Viena terminase manuscrisul Simfoniei a II-a, ale cărei veselie și bună dispoziție dejoacă ideea identității totale între operă și viață, atît de dragă comentatorilor; prima parte a Simfoniei a III-a era și ea schițată în acel moment.

Încă de la prima simfonie, geniul beethovenian își manifestase îndrăzneala. În aspectul orchestrației, supremația ierarhică a corzilor este contestată de o veritabilă promovare a instrumentelor de suflat (critica consacrată a vremii îi reproșa că scrie "muzică militară"), în Simfonia a III-a, încheiată la începutul anului 1804, gîndirea orchestrală inovatoare a lui Beethoven se apropia de punctul culminant. Contextul istoric al acestei capodopere a făcut să curgă multă cerneală; se știe că Beethoven, republican convins încă din 1798, îi dedicase această simfonie lui Napoleon Bonaparte, în care vedea un corespondent contemporan al marilor consuli romani. Aflînd că Bonaparte s-a proclamat împărat, Beethoven s-a înfuriat, a rupt pagina de dedicație și a dat lucrării sale titlul definitiv de "Simfonia eroica".

În 1804, Beethoven a lucrat la unica lui operă, "Fidelio", inițial intitulată "Leonora". Încheiată în 1805 și prezentată în premieră la 20 Noiembrie, într-o Vienă invadată de trupele lui Napoleon, în fața unei săli aproape goale (aproape toți vienezii fugiseră), reprezentația a fost un eșec total. La insistența prietenilor, Beethoven a consimțit să facă importante modificări și tăieturi în partitura inițială, rezultatul fiind reprezentat din nou, la 29 Martie 1806. Primirea a fost mai bună. Însă, doar opt ani mai tîrziu, revăzută de la un capăt la celălalt, opera și-a primit forma definitivă și a cunoscut, în sfîrșit, succesul. Opera "Fidelio" poate fi considerată prefigurarea dramei muzicale moderne.

Tot din acești ani (1804-1808) datează Simfonia a IV-a, sonata op. 53, dedicată lui Waldstein, cu o scriitură pianistică revoluționară în domeniul coloristic, grandioasa sonată op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară, al patrulea concert pentru pian, dedicat arhiducelui Rudolf, noul elev și prieten al lui Beethoven, ca și cele trei cvartete op. 59, comandate de prințul Razumovsky, ambasadorul Rusiei la Viena, fervent admirator al compozitorului.

Urmează, în sfîrșit, simfoniile a cincea și a șasea, compuse în aceeași perioadă, între 1805 și 1808 și cîntate în primă audiție în același concert, din 22 Decembrie 1808. Simfonia a V-a este lucrarea beethoveniană cea mai celebră și cea care, împreună cu Simfonia a IX-a, a suscitat cele mai multe comentarii.

Certat cu Lichnowsky, în criză materială, aspirînd către o stare de stabilitate, obosit de Viena și de intrigile ei, Beethoven avea de gînd să plece. Un mod de a ieși din scenă care a provocat totuși, prin intermediul Mariei von Erdody, prietenă tandră și devotată, o tresărire a aristocraților care îl admirau pe muzician. Prinții Kinsky, Lobkowitz și arhiducele Rudolf au semnat la 1 Martie 1809 un "decret" care îi garanta compozitorului o rentă anuală în valoare de 4.000 de florini, decret care avea să fie anulat, însă, de moștenitorii acestora.

Cîteva figuri feminine au trecut prin viața lui Beethoven. Tînăra prietenă a lui Goethe, Bettina Brentano, apoi Amalie Seebald sau Teresa Malfatti nu au fost decît prietene, dar prieteniile lor au avut ceva care se apropia de dragoste. Cît despre "iubita nemuritoare", căreia îi este adresată faimoasa scrisoare găsită după moartea lui Beethoven, identitatea ei a rămas necunoscută. Mult timp s-a crezut că era vorba despre Therese von Brunsvick, dar se presupune că destinatara scrisorii ar fi fost, mai degrabă, fie Josephine von Brunsvick, sora Theresei și văduva contelui Deym, fie Antonie Brentano, verișoara Bettinei. Vara anului 1812 (în cursul căreia a fost scrisă celebra scrisoare) a fost marcată de întîlnirea cu Goethe la băile din Teplice, de încheierea celei de-a șaptea simfonii și de compunerea Simfoniei a VIII-a, în cursul unui sejur la Linz. 

Între 1813 și 1819, Beethoven traversează o lungă și profundă criză. "Nimic nu mă mai poate lega de viață, de aici înainte", scria el, abătut. Însăși producția lui componistică a fost afectată de această stare, reducîndu-se la lucrări minore, deseori de circumstanță. Dintre acestea apar totuși, ca pentru a sfida destinul, cîteva capodopere: Sonata pentru violoncel op. 102 (1815), ciclul de lieduri "An die feme Geliebte" (1816) și sonata op. 101 (1816), care atacă frontal formele tradiționale; în sfîrșit, în 1817-1819, sonata op. 106 – aceste ultime două lucrări fiind destinate pianului cu ciocănele, Hammerklavier (pianul nu va înceta să se perfecționeze, iar aceste sonate au fost scrise de Beethoven pentru "ultimele modele", cele mai cantabile).

Potrivit Dicționarului "Mari Muzicieni", anii 1817 și 1818 marchează faza maximă a depresiei beethoveniene. Bolilor și izolării provocate de surzenie, frămîntărilor secrete al căror ecou îl poartă cîteva scrisori, li se alătură grijile domestice și prezența intermitentă a nepotului său Karl (pe care fratele lui Beethoven îl încredințase, înainte să moară, soției sale și compozitorului, de comun acord), prezență torturantă, de care Beethoven se crampona cu disperare și pe care procesele de contestare a tutelei o făceau cu atît mai dureroasă.

Simfonia a IX-a op. 125 pare a-l fi însoțit pe Beethoven de-a lungul întregii sale vieți creatoare. Încă din 1792, el se entuziasmase în fața Odei bucuriei a lui Schiller. În 1817, a schițat o lucrare orchestrală cu voci. Apoi, pe măsură ce compunerea simfoniei avansa (1822-1823), a renunțat la ideea unui final vocal. Doar la sfîrșitul anului 1823 a fost realizată sinteza: Oda lui Schiller avea să încununeze lucrarea, interpretată în primă audiție la 7 Mai 1824. Primele trei mișcări sunt puternic legate de final, prin introducerea acestuia, care le rememorează, una cîte una. "Tema bucuriei" își face, astfel, o intrare discretă, aproape tandră, la corzile grave și își începe expansiunea. Această temă, cea mai cunoscută întregii lumi din muzica tuturor timpurilor, a fost obiectul unor cercetări neobosite din partea compozitorului; sunt cunoscute două sute de stadii prin care aceasta a trecut, într-un mare număr de lucrări. Beethoven a căutat, trecînd prin nenumărate schițe, starea generatoare cea mai potrivită pentru expansiunea unei teme. Astfel, "dezvoltarea" finalului nu este una propriu-zisă, ci este o amplificare constantă, o glorificare a unei idei, o incantație: prin aceasta, finalul Simfoniei a IX-a își poartă, dintr-o sală de concert în alta, destinul de imn.

În Decembrie 1826, a contactat o congestie pulmonară. După patru luni de suferințe, la 26 Martie 1827, în timpul unei furtuni violente, moare la Viena. Funeraliile au fost fastuoase, la ele participînd peste 20.000 de persoane.

AGERPRES

 

 

Socialmai mult
17.10.17 - 16:58
17.10.17 - 16:56
17.10.17 - 11:29
17.10.17 - 10:41
16.10.17 - 17:29
16.10.17 - 17:19
16.10.17 - 17:15
16.10.17 - 17:04
16.10.17 - 15:44
16.10.17 - 13:55
16.10.17 - 12:09
15.10.17 - 11:25
14.10.17 - 11:08
13.10.17 - 17:45
13.10.17 - 13:35
13.10.17 - 12:07
13.10.17 - 11:30
13.10.17 - 11:25
12.10.17 - 16:54
12.10.17 - 16:52