Betonul roman, vechi de 2.000 de ani, este mai rezistent decît cel modern. Amestecul de var, cenușă vulcanică și apă de mare reacționează în timp, formînd cristale care întăresc structura. Astfel, construcții precum Pantheonul sau Colosseumul devin tot mai solide, în timp ce betonul modern începe să se degradeze după doar cîteva decenii.

Cu peste două milenii în urmă, inginerii romani au reușit să creeze un material de construcție care a sfidat timpul, clima și chiar apa sărată a mărilor: betonul roman. Spre deosebire de cel modern, care începe să se deterioreze după 50–100 de ani, betonul roman devine mai solid pe măsură ce îmbătrînește, datorită unei compoziții ingenioase, care a rămas un mister parțial pentru secole întregi.

Secretul acestui material constă într-o rețetă simplă, dar extraordinar de eficientă, care folosea ingrediente naturale în proporții atent calculate. Betonul era obținut prin amestecarea varului stins cu cenușă vulcanică și apă de mare, ceea ce declanșa, în timp, un proces mineralogic complex. Apa de mare nu coroda structura, așa cum s-ar întîmpla în cazul betonului modern, ci declanșa o reacție chimică lentă și continuă, în care se formau cristale de tobermorit și phillipsit – minerale rare, dar extrem de durabile.

Aceste cristale umpleau microfisurile apărute în beton, consolidîndu-l în mod natural și prevenind extinderea daunelor. Practic, betonul roman se repara singur, întărindu-se odată cu trecerea timpului. Această capacitate de „autovindecare” a fost observată în structuri expuse secole întregi la apă sărată și umiditate, cum ar fi porturile antice, băile publice și fundațiile templelor. Multe dintre ele au rezistat fără întreținere specială, în vreme ce betonul modern necesită reparații frecvente chiar și în medii blînde.

Un exemplu impresionant este Pantheonul din Roma, a cărui cupolă uriașă din beton nearmat, cu o deschidere de 43 de metri, stă în picioare de aproape 2.000 de ani. Deși a fost expus la ploi, cutremure și trecerea timpului, structura sa nu doar că nu a cedat, ci a devenit mai densă și mai stabilă. Colosseumul, băile lui Caracalla sau templele de pe malurile Mediteranei sunt alte dovezi spectaculoase ale durabilității acestei rețete antice.

Cenușa vulcanică folosită provenea în principal din regiunea Napoli, mai ales din zona Pozzuoli, de unde și denumirea de pozzolană, termen care se mai folosește și astăzi în inginerie. Romanii cunoșteau intuitiv proprietățile acestei substanțe și au valorificat-o în construcții monumentale care dăinuie pînă în prezent. Nu foloseau o rețetă întîmplătoare, ci aveau un simț practic rafinat, bazat pe observație, experiență și transmitere prin viu grai, care le permitea să adapteze compoziția betonului în funcție de amplasamentul clădirii: pe uscat sau în apă.

Comparativ, betonul modern – compus în general din ciment Portland, agregate și apă – are o structură mai omogenă, dar mai puțin flexibilă chimic. Deși este eficient pentru construcții rapide, este mai vulnerabil în timp la apă, umiditate, sare și cicluri de îngheț-dezgheț, necesitînd reparații constante și consolidări. Din acest motiv, tot mai mulți cercetători în domeniul materialelor de construcții studiază rețeta romană, în speranța de a readuce în prezent un beton ecologic, durabil și capabil să reziste pentru secole, nu doar pentru decenii.

Fascinația pentru betonul roman nu vine doar din durabilitatea sa fizică, ci și din simplitatea și sustenabilitatea pe care o oferă. Într-o eră în care industria construcțiilor este responsabilă pentru un procent semnificativ din emisiile de CO₂ la nivel global, redescoperirea unor rețete din Antichitate ar putea fi cheia către o arhitectură mai responsabilă și mai rezistentă.

Astfel, betonul roman nu este doar o relicvă a trecutului, ci o sursă de inspirație pentru viitor. Este dovada vie că, uneori, cele mai inteligente soluții nu sunt cele mai recente, ci cele testate de timp, create cu materiale naturale și gîndite cu răbdare. Cînd privim monumentele Romei antice, nu admirăm doar măiestria arhitecturală, ci și o știință a construcției aproape pierdută, care încă ne uimește prin eficiență, simplitate și longevitate. (Sursa: Internet)