Cînd avea 5 ani, Dorothy Parker a văzut pentru prima dată cum arată nedreptatea.

Era viscol, muncitori cu mîinile vinete curățau zăpada de pe stradă, în timp ce mătușa ei bogată se uita pe fereastră și comenta, mulțumită: „Ce norocoși sunt, furtuna asta le-a dat de lucru”.

Copilul Dorothy a înțeles, fără manuale de economie, ceva ce mulți adulți refuză și azi să vadă: un sistem în care oamenii pot supraviețui doar dacă vremea devine dezastru, doar dacă munca lor este plătită cu suferință. Acea scenă avea să o bîntuie. Și, cîteva decenii mai tîrziu, să o împingă direct în centrul celor mai periculoase lupte sociale și ideologice ale secolului XX.

În anii ’30, Europa fierbea. Hitler își consolida puterea în Germania, mișcările fasciste creșteau în Italia, Spania, în tot continentul. Dorothy Parker – cunoscută pentru umorul ei înțepător și pentru replicile sclipitoare de la Algonquin Round Table (un grup celebru de scriitori și jurnaliști din New York-ul anilor ’20) – a devenit tot mai obsedată de o întrebare tulburătoare: „Ce e mai rău – cei care comit nedreptăți sau cei care rămîn orbi la ele?” Nu a lăsat întrebarea la nivel teoretic. A început să acționeze.

În anul 1936, împreună cu scenaristul Donald Ogden Stewart, Parker a organizat o cină la Hollywood. Invitatul principal era Otto Katz, refugiat german care fugise din Germania nazistă. Katz a vorbit limpede, fără metafore: despre ororile care se întîmplau deja sub regimul lui Hitler; despre lagăre, violență, represiune; despre faptul că dictatorul ar putea declanșa un Al Doilea Război Mondial. Mulți americani încă spuneau „nu e treaba noastră”. Dorothy Parker a luat avertismentul în serios.

La scurt timp, împreună cu Stewart, a fondat Liga Anti-Nazistă de la Hollywood (Hollywood Anti-Nazi League). Parker a devenit președinte onorific. Organizația a crescut rapid: ajunsese la aprox. 4.000 de membri; publica ziare și broșuri; organiza mitinguri; încerca, cu disperare, să arate publicului american ce se întîmplă, în realitate, în Germania nazistă.

Problema? America anilor ’30 nu voia să audă. Mulți de la Hollywood – studiouri, producători, oameni cu bani – au respins avertismentele ei ca fiind: „exagerate”; „isterie de stîngist”; „propagandă comunistă”.

La discursurile în care descria atrocitățile naziștilor, Dorothy Parker era întîmpinată cu: ochi dați peste cap; zîmbete superioare și acuzația că „s-a îmbătat iar”. Dacă se emoționa vorbind despre nedreptate, oamenii presupuneau că nu e lucidă, nu că spune adevărul. În același timp, povestirile ei scurte începeau să atingă tot mai des teme de justiție socială. Își folosea talentul de scriitoare ca bisturiu: tăia în ipocrizia celor care se prefăceau că nu văd fascismul crescînd sub ochii lor. Cu cît era mai clară, mai tăioasă în avertismente, cu atît mai mult era respinsă.

Activismul ei nu s-a oprit la petrecerile cu intelectuali și cocktailuri. În anul 1937, Parker a plecat în Spania, ca reporter, pentru a relata despre Războiul Civil Spaniol. A susținut cauza „loialiștilor”, adică tabăra republicană, democratică, care lupta împotriva generalului fascist Francisco Franco, sprijinit de Hitler și Mussolini. În Spania, Parker: a fost martoră la raiduri aeriene fasciste; a văzut copii îngroziți, care se adăposteau de bombe – ochi pe care, avea să scrie, nu i-a mai putut uita niciodată; a trimis articole pentru revista New Masses, o publicație de stînga din SUA, care încerca să trezească publicul american: ce vedeau în Spania era, de fapt, repetiția a ceea ce urma să se întîmple la scară globală.

Nu s-a oprit aici. A devenit președinta Departamentului de strîngere de fonduri al Comitetului Antifascist Comun pentru Refugiați (Joint Anti-Fascist Refugee Committee – o organizație care ajuta refugiați ce fugeau de regimurile fasciste din Europa). Acolo: a organizat operațiuni de salvare; a strîns bani pentru copiii spanioli; a folosit orice tribuna avea la dispoziție pentru a spune: „Atenție, ce se întîmplă aici nu se va opri la granițele Spaniei”.

Într-un articol, descriind felul în care liderii fasciști zdrobeau mișcări democratice pentru ambițiile lor personale, Parker a surprins absurdul rece al autoritarismului: oamenii care se ridicaseră, în sfîrșit, după secole de opresiune și exploatare, nu puteau ajunge la o viață decentă, pace și civilizație fără uciderea propriilor copii – totul pentru că doi bărbați își doreau mai multă putere. „Era incredibil”, a scris ea. „Era fantastic. Era absolut de necrezut, cu excepția faptului că era adevărat”.
După atacul de la Pearl Harbor (7 Decembrie 1941), Statele Unite au intrat oficial în Al Doilea Război Mondial. Ce avertizase Dorothy Parker devenise realitate: fascismul declanșase un conflict global. Parker a cerut pașaport – voia să devină corespondent de război și să relateze direct de pe front. Cererea ei a fost respinsă. Motiv oficial? „Motive ideologice”.
Deja, FBI-ul avea un dosar de aprox. 1.000 de pagini despre ea, în care îi documenta activitățile antifasciste. Nu pentru că susținea inamicii Americii, dimpotrivă, pentru că îi avertizase prea devreme și prea tare despre ei. În ochii autorităților, era un „risc de securitate”. Nedreptatea e aproape grotescă: cînd fascismul creștea, a fost considerată exagerată; cînd fascismul a devenit război, a fost considerată prea „implicată ideologic” ca să i se permită să relateze de la fața locului.

După Al Doilea Război Mondial, America a intrat într-o nouă febră: „Red Scare” – „Teroarea Roșie”. În acest climat: orice persoană percepută ca „de stînga” era suspectă; Comitetul pentru Activități Antiamericane (House Un-American Activities Committee, HUAC) făcea audieri agresive; senatorul Joseph McCarthy își construia cariera pe vînarea „comuniștilor” reali sau imaginari. Dorothy Parker a devenit o țintă principală.
În Noiembrie 1947, a participat la o recepție în sprijinul celor care refuzaseră să colaboreze cu HUAC – oameni din industria filmului care nu voiau să dea nume sau să-și trădeze colegii (așa-numiții „Hollywood Ten” și cercul lor mai larg). La acel eveniment, Parker a descris audierile Comitetului în termeni aproape apocaliptici. Le-a spus celor din sală, în esență: fascismul nu urma să vină în America,
era deja acolo – mascat în limbajul „patriotismului” și al „securității naționale”. Vorbea despre un pericol care nu mai purta uniformă brună, ci costum, cravată și steagul SUA în rever.

Previziunile ei s-au dovedit, din păcate, perfect exacte: fascismul a distrus democrații în Europa; persecuția ideologică a lovit, dur, și în Statele Unite, sub pretextul „apărării împotriva comunismului”. Dar Dorothy Parker a plătit scump pentru faptul că a avut dreptate prea devreme. Hollywoodul a pus-o pe lista neagră. Asta însemna, practic: nu mai primea joburi ca scenarist; studiourile care o căutaseră cîndva nu mai voiau să audă de numele ei; telefonul a început să tacă – prietenii nu mai răspundeau, de teamă să nu fie și ei asociați cu „o suspectă”.

E greu de supraestimat ce pierdea, de fapt, industria: Dorothy Parker co-scrisese filmul „A Star Is Born” (versiunea originală), aclamat de critici; lucrase cu regizori de top, inclusiv cu Alfred Hitchcock. Acum, aceeași industrie care îi beneficiase de talent îi întorcea spatele complet. În timp ce avertismentele ei despre fascism și persecuție politică se confirmau, vocea ei era redusă la tăcere profesională.

Pentru lumea literară, Dorothy Parker rămînea „spiritul tăios de la Algonquin Round Table”, femeia cu replici memorabile și eseuri acide. Dar, în viața personală, izolarea se adîncea. Cercul ei de glume și ironii se subțiase pînă la tăcere. Avertismentele ei se dovediseră corecte, dar foarte puțini mai erau dispuși să o asculte. Cu toate acestea, impactul ei fusese deja uriaș: a adus în discuție fascismul atunci cînd puțini îndrăzneau să îl numească pe nume; a apărat drepturile civile într-o perioadă în care acest lucru mirosea a autosabotare profesională; și-a folosit platforma nu pentru a-și umfla ego-ul, ci pentru a lupta pentru dreptate, chiar cu prețul carierei și reputației.

Din Spania, în anul 1937, scrisese despre absurditatea istorică a autoritarismului: faptul că oamenii care se ridicaseră după secole de exploatare nu puteau să ajungă la o viață decentă, la pace și civilizație fără să-și vadă copiii uciși, doar pentru că doi lideri își doreau mai multă putere. „Incredibil, fantastic, de necrezut”, nota ea. „Cu excepția faptului că este adevărat”.

Chiar și moartea a refuzat să o transforme într-o figură comodă. În anul 1967, cînd a murit, Dorothy Parker a ales să-și folosească moștenirea nu pentru a se celebra pe sine, ci pentru a continua lupta pe care o dusese toată viața. În testamentul ei, a lăsat întreaga avere – inclusiv toate drepturile literare și redevențele – dr. Martin Luther King Jr., liderul mișcării pentru drepturi civile din SUA. Un om pe care nu îl cunoscuse personal, dar pe care îl admira profund.

După asasinarea lui King, la mai puțin de un an distanță, averea a trecut, conform voinței ei, la NAACP – National Association for the Advancement of Colored People, una dintre cele mai importante organizații pentru drepturile civile ale afro-americanilor. Chiar și după moarte, Dorothy Parker a refuzat ca banii ei să servească altceva decît lupta pentru drepturi civile.

Astăzi, avertismentele ei despre lideri autoritari, însetați de putere, care folosesc limbajul „securității” și al „patriotismului” ca să justifice abuzuri, sună înspăimîntător de actual. Cariera ei e o demonstrație dureroasă a costului de a spune adevăruri nepopulare prea devreme, dar și a faptului că, uneori, dreptatea istorică vine mult prea tîrziu pentru cei care au plătit prețul pe propria piele.

Dorothy Parker a fost: numită bețivă cînd a avertizat despre fascism; etichetată comunistă cînd a apărat drepturile civile; pusă pe lista neagră cînd a refuzat să dea nume și să-și trădeze principiile. Istoria i-a dat dreptate în toate privințele. Doar că această „răzbunare” istorică a venit la zeci de ani după ce ar fi putut să-i salveze cariera, reputația sau influența. Dorothy Parker a murit știind că avusese dreptate tot timpul.
Și, chiar cum ai simți și tu în locul ei, asta poate fi una dintre cele mai singuratice forme de cunoaștere din lume. (Sursa: Ochiul Minții)