În acest an România sărbătoreşte o sută de ani de la formarea statului modern român. Anume în 1918, România a atras teritorii ca Transilvania, Bucovina şi Basarabia, ceea ce a permis contemporanilor să declare despre finalizarea formării „României Mari”. Cu prilejul acestui centenar, atît în România, cît şi în Moldova, s-au activizat adepţii ideilor unioniste, care cred că istoria de o sută de ani în urmă, întreruptă de cel de-al Doilea război mondial, poate fi repetată. În ce măsură este posibil scenariul unirii celor două state independente astăzi?

Unionismul în vogă

În cadrul discursului social-politic român întotdeauna s-a considerat că Basarabia - o regiune istorică care constituie teritoriul actualei R. Moldova şi o parte din Ucraina – este un pămînt românesc. Pentru români, faptul că în 1812 Basarabia a revenit Imperiului Rus este un rezultat al unui complot urzit de Moscova şi Paris. În închipuirea lor Rusia a luat aceste teritorii nu de la Imperiul Otoman, ci practic de la statul român, care chiar şi existînd atunci sub forma a cîteva principate, chipurile era un vasal al Porţii.

Cu toate acestea, este ignorat faptul că naţionalismul românesc ca curent politic a fost întemeiat doar în 1830, iar formarea statului român are loc şi mai tîrziu – în anii 1860-1870. În România este retrospectiv construită o istorie naţională permanentă, care-şi ia începutul încă de la daci şi romani şi în care Moldova contemporană apare ca o parte integrantă a acesteia.

Respectiv, „întoarcerea” Basarabiei din 1918 în România modernă este percepută ca un element al formării „marelui” stat român. Or, încă de pe băncile şcolii acolo este cultivată ideea că pierderea Basarabiei de către România în cel de-al Doilea război mondial este o nedreptate istorică.

În România există o atitudine foarte negativă faţă de ideea unei identităţi moldoveneşti separate, fiind considerată un produs al propagandei sovietice în ciuda ideii statalităţii româneşti. Ca urmare, limba în care se vorbeşte în Moldova este considerată în România limba română, chiar dacă este plină de slavisme şi regionalisme. Unul din rezultatele acestei politici istorice este faptul că, potrivit diferitelor sondaje sociologice, 70-80% din cetăţenii români susţin ideea necesităţii unirii Moldovei cu România.

Totodată, în pofida lipsei de oarecare tragedii semnificative în istoria relaţiilor dintre Rusia şi România (spre deosebire de, bunăoară, istoria relaţiilor ruso-poloneze), în discursul românesc Rusia pînă în prezent este arătată nu altfel decît imperiul care prezintă un pericol existenţial pentru România şi Moldova.

În acelaşi timp, pe parcursul întregii perioade postsovietice a istoriei României, în această ţară, pe 1 decembrie, la nivel de stat este sărbătorită Ziua Naţională a României, care istoric este legată în primul rînd de intrarea Transilvaniei în componenţa statului român din 1918. Iar cu prilejul Centenarului Marii Uniri, Eugen Tomac, unul din tovarăşii de idei ai ex-preşedintelui României, Traian Băsescu, a iniţiat un proiect de lege care prevede ca şi „reunirea” României cu Basarabia de la 27 martie, de asemenea, să fie sărbătoare naţională. Anume în această zi, în 1918, Sfatul Ţării, parlamentul Republicii Populare Moldoveneşti, proclamată după Revoluţia socialistă din octombrie, a votat pentru unirea cu România.

Legea a fost adoptată în martie 2017. În conformitate cu aceasta, organele de administraţie centrală şi locală trebuie în fiecare an, la 27 martie, în mod festiv să ridice drapelul de stat. Afară de asta, este stipulată posibilitatea pentru autorităţi, organizaţiile neguvernamentale, muzee, reprezentanţele României peste hotare să organizeze evenimente speciale de ordin politic, cultural şi ştiinţific.

Într-o declaraţie specială, anexată la decizia de promulgare a legii, preşedinteţe României, Klaus Iohannis, a menţionat: „Sfatul Ţării a aprobat la 27 martie1918 decizia de a uni Basarabia cu România. Acest act istoric a deschis procesul Marii Uniri, care a culminat la 1 decembrie 1918, cînd românii din Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana au luat hotărîrea să se unească cu România. Aceste evenimente au creat statul român aşa cum arată acum”.

Prin urmare, datorită legii despre o nouă sărbătoare naţională la 27 martie, ideea unionistă, fie şi în context istoric, treptat se legitimează în spaţiul public, şi nu mai este doar scopul unor marginali politici.

În ceea ce ţine de R. Moldova, atunci aici mişcările românofile nu mai sînt exclusiv marginale din 2009, după ce a venit la putere Alianţa pentru Integrare Europeană. În componenţa Alianţei, care a activat de facto pînă în 2015, a fost Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu, care a promovat deschis lozinci unioniste şi a insistat asupra calificării istoriei Moldovei sovietice drept o perioadă a ocupaţiei şi represiunilor. Prim-ministrul R. Moldova, Vlad Filat, (2009-2013) nu se poziţiona ca unionist , însă împărtăşea ideea că Moldova este „al doilea stat românesc” şi că limba de stat al ţării nu este alta decît cea română.

La fel de solid se prezintă azi Partidul Unităţii Naţionale, creat de fostul aliat al lui M. Ghimpu şi ex-ministrul Apărării, Anatol Şalaru, în activitatea căruia se implică activ fostul preşedinte român Traian Băsescu. Acest partid nu numai că are şanse să intre în parlament, după alegerile din toamna acestui an, ci şi să facă o coaliţie cu Partidul Democrat de la guvernare. Aceeaşi istorie se întîmplă şi cu partidul actualului vicepremier, Iurie Leancă, care împreună cu mesajele proeuropene a început lupta pentru electoratul Partidului Liberal aflat pe cale de dispariţie şi foloseşte activ ideile unioniste.

Politicienii unionişti se bazează pe o anumită susţinere socială. Plebiscitul din 1994 desfăşurat în Moldova a indicat un număr al adepţilor unirii cu România la nivelul marjei de eroare statistică, însă actualele sondaje arată un nivel de susţinere estimat la 20%.

Creşterea popularităţii unionismului este explicată de cîteva cauze. În primul rînd, în Moldova se face schimb de generaţii, iar o parte semnificativă a tineretului modern cade sub influenţă cultural-educaţională românească (ceea ce este firesc în virtutea apropierii lingvistice şi culturale). Tinzînd spre un învăţămînt mai bun şi avînd posibilitatea să obţină bursa Guvernului român, absolvenţii moldoveni pleacă să facă studii la facultăţile româneşti. La fel ca şi în România, un mare impact are şi sistemul educaţional chiar din R. Moldova. Deja din anii 1990, în şcolile şi universităţile moldoveneşti este predată istoria românilor în loc de istoria Moldovei, în care nu se regăseşte ideea despre o cale istorică aparte a Basarabiei.

În cel de-al doilea rînd, prinde la puteri şi unionismul pragmatic.

Mulţi oameni, indiferent de statutul lor social, urmărind sărăcia masivă, migrarea populaţiei, corupţia politicienilor, permanenta instabilitate politică s-au dezamăgit de Moldova ca stat. Pentru aceştia unirea cu România este singura cale de a îmbunătăţi viaţa în Moldova.

Totodată, mulţi cetăţeni deja înţeleg că în următorii zece ani prea puţin probabil ca R. Moldova să devină membru al Uniunii Europene. Băsescu joacă bine pe această decepţie, afirmînd că pentru Moldova singura cale spre UE este unirea cu România.

Finalmente, pe ambele maluri ale Prutului, atît în Moldova, cît şi în România, există o mişcare unionistă. În prezent aceasta este dispersată, însă treptat ea începe să influenţeze politica publică din ambele ţări şi să-şi revendice decizii politice profitabile. Dacă în România unioniştii au reuşit să adopte legea privind o nouă sărbătoare naţională, atunci în Moldova ei insistă asupra faptului ca parlamentul să ia o decizie care oficial ar numi limba română ca limbă de stat. O asemenea hotărîre a adoptat Curtea Constituţională, însă cuvîntul cel din urmă aparţine parlamentului. Cu prilejul Centenarului Marii Uniri peste o sută de organizaţii obşteşti din Moldova şi România au creat „Alianţa Centenarului” pentru a desfăşura împreună evenimente aniversare. Astfel, la începutul lui ianuarie a avut loc o marcantă acţiune a unionitilor, desfăşurată pe podul de peste Prut, unde a fost întins un drapel al României cu lungimea de o sută de metri.

Limitări structurale

În pofida intensificării curentelor unioniste în ambele ţări, acestea, deocamdată, nu constituie un minestream (curs dominant) politic. Or, pentru asta există mai multe motive atît de ordin intern, cît şi extern.

În primul rînd, UE şi SUA consecvent semnalează politicienilor români încă din 1990 că orice modificare a hotarelor este inadmisibilă. În mod special, ambasadorul SUA în R. Moldova, James Pettit, a declarat cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la proclamarea independenţei R. Moldova că aceasta trebuie să rămînă suverană, iar unirea cu România nu este o alegere practică şi nu va îmbunătăţi situaţia din ţară. Din această cauză în România s-a declanşat un scandal, iar unii politicieni chiar au cerut ca diplomatul american să fie retras.

Pentru statele Occidentului orice mişcare în direcţia unirii Moldovei cu România ameninţă cu sporirea confruntărilor interstatale în toată Europa de Est şi, ca urmare, slăbirea institutelor euroatlantice. Înţelege aceasta şi Bucureştiul, care mereu se ciocneşte cu demonstrații dornice de autonomie ale ungurilor din Transilvania.

De aceea la Bucureşti nimeni, deocamdată, nu se decide să înalţe unionismul afară de limitele unui context în exclusivitate istoric. Declaraţia ui Klaus Iohannis, citată mai sus, cu prilejul introducerii unei noi sărbători de stat în cinstea reunirii Moldovei şi României mai conţine aşa o remarcă: „În acelaşi timp, România rămîne pe poziţiile susţinerii cursului european al R. Moldova. Integrarea europeană a R. Moldova, conform strategiei noastre naţionale de apărare, constituie unul dintre cele mai importante obiective ale politicii externe a României…” Afirmaţii similare se conţin şi în alte documente diplomatice române, dedicate problematicii moldoveneşti.

În al doilea rînd, România contemporană s-a pomenit copleşită de propriile probleme interne. În ţară se observă o perpetuă instabilitate politică, inclusiv din cauza tendinţelor Partidului Social-Democrat, aflat la guvernare, de a simplifica legislaţia anticorupţie, care este o mare durere de cap pentru clasa politică românească. Din acest motiv în ţară foarte des au început să se schimbe guvernele.

Dacă chestiunile legate de corupţie prezintă interes în special pentru locuitorii urbani, care doresc transformarea României într-un stat deplin european, atunci majoritatea populaţiei care locuieşte în provincii se confruntă cu probleme de şomaj şi sărăcie. Iar populaţia României se reduce considerabil pe zi ce trece din pricina migrării.

Ca rezultat, sub influenţa tuturor acestor factori în România s-a creat un anumit consens în legătură cu R. Moldova.

Elitele politicii externe ale României percep Moldova drept „un al doilea stat românesc” care în concursul de împrejurări creat trebuie să rămînă suveran. Iar unirea Moldovei cu România, în opinia lor, se va face la nivel simbolic în cadrul integrării europene a Moldovei. În acest context, conform conceptelor româneşti, Moldova trebuie să fie maximal legată de România şi UE – politic, economic, logistic, precum şi în plan de securitate.

De aceea, Bucureştiul, spre deosebire de perioada cînd era Băsescu la putere, a început să-i dea Chişinăului credite reale (150 mln de euro în 2016-2017), făcînd şi lobby în structurile europene pentru ca Moldovei să-i fie alocate credite pentru realizarea proiectelor de proporţii, cu scopul de a conecta sistemele moldoveneşti de transport, gaze şi cele electroenergetice la România.

Bucureştiul a mărit numărul proiectelor sale umanitare în Moldova, păstrînd odată cu aceasta formele vechi de susţinere – acordarea cetăţeniei române şi burselor de studii. Totodată, Bucureştiul demult a deschis „undă verde” mărfurilor moldoveneşti, de unde exportatorii moldoveni au un canal real (şi nu fantomatic, cum ar fi în cazul cu celelalte ţări membre UE) de livrare a propriei producţii în afara spaţiului CSI (este vorba de circa 600 de mln de euro, nu doar din materie primă agroalimentară, ci şi din fructe, legume, vin).

Limitări serioase există pentru răspîndirea ideilor unioniste şi în Moldova.

În primul rînd, după cum susţin mai mulţi analişti, Moldova reprezintă un aşa-numit stat privatizat, unde elitele politice sînt preocupate prioritar de stabilirea controlului asupra canalelor financiare şi redistribuirea activelor. Pentru aceste elite, schimbarea status-quo-ului cu extinderea sferei de influenţă – fie a Bucureştiului, fie a Bruxellesului – este inadmisibilă.

Pentru elitele moldoveneşti România este un partener strategic important, care le permite să soluţioneze multe probleme de politică internă şi externă, însă, cu toate acestea, Chişinăul nu se grăbeşte să se arunce în braţele prea strînse ale Bucureştiului.

În al doilea rînd, mai multe pături sociale din Moldova (conform sondajelor, 60% din cetăţeni) în linii generale pînă în prezent trăiesc cu închipuirea despre o „identitate basarabeană” deosebită. Aceasta s-a format pe parcursul unei istorii de două secole – nu numai sub influenţa Imperiului Rus sau a URSS, ci şi a convieţuirii diferitelor popoare (moldoveni, ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari, evrei etc.). Aflarea Basarabiei în componenţa României în perioada postbelică a fost prea scurtă şi controversată, pentru a fi în stare să-i determine pe locuitori să fie adepţi ai unionismului.

O istorie de lungă durată

În virtutea limitărilor structurale care există, chiar înşişi unioniştii recunosc că unirea Moldovei cu România este imposibilă în perspectiva a cel puţin următorilor zece ani.

Totuşi, se poate oare considera că ideea unirii celor două ţări aşa şi va rămîne marcantă, însă un factor secundar (sau chiar terţ) în viaţa politică a României şi Moldovei?

Multe lucruri într-o perspectivă de lungă durată vor depinde de faptul în ce măsură se va păstra influenţa asupra României a institutelor europene şi euroatlantice. Deocamdată nu există motive serioase de îngrijorare că România va purcede pe calea Poloniei şi Ungariei, care astăzi încearcă să se detaşeze în cadrul UE şi să aibă păreri şi proiecte proprii, deosebite de cele ale Bruxellesului. România are în prezent cel mai mare, între toate statele UE, nivel de creştere economică. De asemenea, în timpul apropiat se aşteaptă includerea României în spaţiul Schengen şi, posibil, în zona euro, ceea ce o va ajuta să depăşească actualul statut uşor marginal al acestei ţări în UE.

Încă şi mai important este factorul ce ţine de dezvoltarea politică şi social-economică a Moldovei.

În cadrul actualului „stat privatizat”, elitele oligarhice din Moldova, în loc de a constitui o naţiune social-politică unde sînt importante noţiuni ca stat de drept şi participarea politică a tuturor cetăţenilor, indiferent de autoidentificare etnică, reconstituie diverse scindări în interiorul societăţii moldoveneşti, întîi de toate pe bază geopolitică. În scopuri electorale, de asemenea, în mod activ sînt aţîţate mişcări antiruseşti.

Asemenea atitudine a elitelor de la guvernare doar contribuie la dezvoltarea mişcărilor unioniste, deoarece ţara continuă să degradeze, iar minţile oamenilor – să fie influenţate de concepţii primitive, bazate pe „ai noştri” şi „ai voştri”.

Reţinerea curentelor unioniste, de asemenea, depinde de faptul dacă vor putea Rusia şi Occidentul să găsească limbaj comun în privinţa regiunii de „vecinătate comună”. Intensificarea de mai departe a confruntărilor între noi (între Rusia și Moldova – nota red.) va împiedica întemeierea în Moldova a unei naţiuni politice, susţinînd prin aceasta acele forţe din România, care vor promova propriul proiect imperialist faţă de Moldova, sub pretextul luptei cu „pericolul rusesc”.

Andrei DEVIATKOV, colaborator ştiinţific superior la Centrul de cercetări postsovietice al Institutului de Economie al Academiei de Ştiinţe din Rusia