În anul 1794, prin luna Aprilie-Mai, englezul John Sibthorp, fiind nevoit să înnopteze în prima localitate valahă, cea mai apropiată de graniţa dintre Ţara Românească şi Transilvania austriacă, descrie așezarea vîlceană Cîineni ca fiind ”un sat mic alcătuit din cîteva cocioabe mizerabile”, unde un sărman ţăran valah îi oferă călătorului englez patul său, care ”era atît de plin de paraziţi, încît l-am părăsit pentru podeaua de lut pe care, acoperit cu mantaua de călărie, mi-am petrecut restul nopţii”.

Confesîndu-i-se mamei sale, într-o scrisoare expediată din Ţara Românească, în acelaşi an 1794, prin lunile Iunie-Iulie, John Bacon Sawrey Morritt mărturiseşte că, în cursul călătoriei de la Sibiu la Bucureşti, aproape că nu a intrat în nici o casă, ”nici chiar să mîncăm”, căci satele şi colibele sunt atît de sărăcăcioase ”încît am dormit întotdeauna în trăsurile noastre sau sub un pom mai degrabă decît să folosim o laviţă” (paturile fiind necunoscute pe atunci în Ţara Românească) şi ”să ne umplem de păduchi”.

Tranzitînd Ţara Românească, în Primăvara anului 1802, în timp ce mergea de la Constantinopol în Franţa, colecţionarul de antichităţi Edward Daniel Clarke consemnează faptul că prima staţiune valahă de poştă este localitatea giurgiuveană Daia – ”un sat păcătos”, unde observă felul de a trăi al țăranilor care vieţuiesc într-o stare de ”cvasiinaniţie”, fiind ”despuiaţi” de tot ce ar trebui să posede şi ”întreaga populaţie este redusă la starea cea mai umilă de iobăgie, locuind în colibe de lut şi acoperite cu stuf, fără nici o îndulcire a vieţii”.

În Octombrie 1805, călătorul francez Louis Allier de Hauteroche menţiona faptul că satul Daia este ”o îngrămădire de cîteva bordeie săpate în pămînt, cu acoperişul la nivelul solului”, iar locuitorii ”foarte rezistenţi la oboseală” şi avînd toţi, fără deosebire, ”înfăţişarea cea mai umilă, sunt umiliţi pînă la ultima expresie la care poate fi o fiinţă omenească, îndurînd răbdători tot felul de jigniri şi de apăsări”.

Medicul britanic William Michael remarca, în Ianuarie1818, faptul că ”satul în care ne-am oprit pentru a schimba caii putea foarte bine fi socotit drept sălaşul grosolan al hoardei celei mai necivilizate”, locuinţele valahe fiind ”hrube subpămîntene”.

Potrivit acestuia, "hogeagul semăna mai degrabă cu ascunzătoarea unei cîrtiţe, ce, îngropîndu-se în pămînt, şi-ar fi aruncat pe spate o grămadă de ţărînă decît cu o locuinţă omenească".

La 1824, un alt călător englez, capelanul anglican Robert Walsh, remarcă faptul că bordeiele ”scobite în pămînt” ale ţăranilor valahi aveau mirosul şi înfăţişarea unor morminte.

Acesta a lăsat și o mărturie privitoare la vestimentaţia locuitorilor din localitatea ilfoveană Băneasa îmbrăcaţi cu ”cojoace de blană ce-şi păstrau toată lîna, aşa cum este jupuită de pe spinarea oilor”.

Prin Martie-Aprilie 1827, trecînd prin cîteva sate cu bordeie subpămîntene ”a căror înfăţişare se asemuia unor grămezi de băligar”, căpitanul de marină englez Charles Colville Frankland consemnează faptul că aceste colibe mizerabile consistă pur şi simplu dintr-o săpătură alungită în pămînt, adîncă cam de trei picioare, deasupra căreia este aruncat un acoperiş de paie şi trestie şi remarcă, în acelaşi timp, că ”nu poate fi ceva mai decăzut decît viaţa ţăranului român”.

Croitorul german P.D. Holthaus remarcă, pe la 1830, extrema mizerie în care se zbate populaţia Ţării Româneşti şi starea jalnică a satelor, vestimentaţia zdrenţăroasă şi hrana mizerabilă a ţărănimii valahe (care este mămăliga), precum şi faptul că în Oltenia ”satele stau ascunse în văi şi nu pot fi văzute din depărtare deoarece casele sunt în pămînt".

"În aceste vizuini subpămîntene nu e nici o oală, nici un vas, locuitorii nu ştiu ce va să zică un pat, ei au mai degrabă un culcuş alcătuit din papură, se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei".

Vina o poartă guvernarea fanariotă care a adus prejudicii, insurmontabile în timp, dezvoltării armonioase şi durabile a Principatului valah pe termen lung, făcînd din ”Valahia turcească o ţară cu desăvîrșire despuiată, pustiită, jăfuită şi arsă” în veacul al XVIII-lea fanariot.

Bogdan Bucur în lucrarea ”Devălmăşia valahă (1716-1828). O istorie anarhică a spațiului românesc”, apărută la Editura Paralela 45, în 2008. lmagini cu caracter ilustrativ, aparținînd fotografilor Kurt Hielscher și Révész Tamás