Durerea provocată de război nu se uită

9 mai, bineînţeles, este o zi însemnată în istoria multor popoare. Da, e ziua victoriei asupra fascismului. Dar nu e sărbătoare. Este, mai de grabă, o zi de comemorare a zecilor de milioane de oameni care au pierit în acest război. Nu steaguri, parade şi însemne politice ar trebui demonstrate în această zi, ci lacrimi şi florile amintirii pe mormintele celor decedaţi, indiferent cine au fost şi dacă au avut dreptate în viaţa lor. Cine le-au fost judecătorii?

Cine le-au fost călăii? Cine le-au călcat inimile în picioare? Şi dacă fascismul cu adevărat a fost învins în 1945…

Oamenii care au luptat, mai mult s-au supus ordinului decît au făcut-o conştient. Ei nu mai aveau dreptul la alegere, dacă nu te împuşca inamicul, te împuşcau „ai tăi”. Astfel se întîmpla şi cu ruşii, şi cu românii, şi cu nemţii îndepărtaţi de casele şi familiile lor.

Acum ar fi bine să trecem peste ideologii, politici, strategii şi să ne facem datoria creştinească sau de buni cetăţeni. De reprezentanţi ai umanităţii. Celor care au luptat să le mîngîiem rănile, să le uşurăm zilele, bătrîneţele, să le ascultăm amintirile, că poate pentru ei este ultima alinare. Mîine, cine ştie, vor mai exista martori ai acelor vremuri?

Astăzi să vărsăm o lacrimă peste mormintele buneilor noştri, rudelor, consătenilor. Eu n-am avut parte de bunei. Unul a căzut pe cîmpul de luptă în Polonia, conducînd un grup de 12 ostaşi, altul şi-a sfîrşit zilele scoţînd turbă prin regiunea Gorki. Ambii s-au supus ordinului. Ambii şi-au jertfit tinereţea. Ambii au pierit, fără să ştim unde au fost îngropate oasele lor şi dacă li s-a pus o cruce la căpătîi. Bunicile mele o viaţă i-au aşteptat nerecăsătorindu-se. S-au înhămat la jugul vieţii, crescînd singure copiii.

Au trecut peste greutăţi, au îndurat înjosiri, nedreptăţi. În unul din ultimii ani ai URSS-ului, sovietul sătesc a hotărît la 9 mai să le ia în seamă pe toate văduvele de război, dăruindu-le cîte un şal. Puţine din femeile satului rămase văduve de război, au rămas credincioase bărbaţilor. Cum au făcut, cum au dres, dar pe bunica mea au uitat să o includă în listă. Mai mare jignire nici că se putea. Cînd şi-au dat seama de gafa comisă, au venit cu multe cadouri acasă la femeie, dar ea a refuzat să le primească.

Pentru aceşti oameni, atinşi de focul războiului, n-au fost nici o dată importante darurile, care nu le consolau  în nici un fel pierderile. Pentru ei mai însemna ceva atenţia autorităţilor, memoria.

Nu fiţi indiferenţi faţă de durerea lor. Puneţi flori la mormintele celor căzuţi. Fie că-i cunoaşteţi sau nu vă spune nimic numele celui căzut. În cimitir, la Pererita, este înmormîntat un soldat rus. A murit copilăreşte. Intrase în beciul unui cetăţean şi a fost prins. L-au împuşcat ai săi. Oamenii ştiu de acest caz, dar, oricum, în fiecare an la Paştele Blajinilor îngrijesc de acel mormînt, i-au pus cruce, aştern poduri. Este pomenit ca un copil pierdut de război, ca un creştin. Altcineva n-a mai fost să-l plîngă. Îl jeleşte satul.

Indiferent care vă este atitudinea faţă de evenimentele care au avut loc mai bine de 70 de ani în urmă, este important să   nu ne întinăm memoria de oameni. Acest lucru se învaţă prin satele noastre. Acolo unde deja foarte puţini participanţi la Cel de-al doilea război mondial, deja bătrîni de tot, aşteaptă trişti şi resemnaţi doar o clipă de recunoştinţă din partea noastră, a celor mai tineri. Doar un pic de consideraţie. Doar un pic de căldură. Pentru că ei ştiu sigur că tinereţea nu este o virtute, ci, rareori, o valoare. Opriţi o clipă. Nu vă grăbiţi să nu-i observaţi. Le datoraţi un cîvînt de bine! 

Ion BORŞ