Vreme de mulți ani, dar mai ales în ultimii trei, conservatorii au tot avertizat că e periculos ca sistemul judiciar penal să fie reticent să trimită și să țină la închisoare indivizi periculoși. Legea e lege. Orice încălcare a ei ar trebui să fie urmată de inculpare. Suntem – și trebuie să rămînem – țara egalității în fața Justiției, iar nu a justiției sociale dictate de obsesiile ideologice ale unor americani furioși, scrie THE NEW YORK TIMES, potrivit RADOR.

Aceiași conservatori ar trebui să încerce să fie consecvenți cînd vine vorba de inculparea federală a lui Donald Trump.

E uluitor să citești actul de inculpare al marelui juriu, cu 37 de capete de acuzare, detaliind modul în care un fost Președinte a tratat legislația cu disprețul arogant al unui boss mafiot, dar fără grija unui astfel de boss de a-și acoperi urmele. E chiar și mai uluitor să auzi ce au de spus despre chestiune unii juriști care în trecut i-au luat apărarea lui Trump.

Alan Dershowitz: „E acel gen de probe de care avocații apărării sunt îngroziți și la care orice procuror visează”, a scris profesorul de drept de la Harvard, acum pensionat, despre faptul că Trump a admis formal că s-a aflat în posesia ilegală a unor documente strict secrete.

Jonathan Turley: „O parte a probelor provine de la fostul lui avocat, iar acestea sunt afirmații extrem de incriminatoare făcute împotriva lui”, a declarat expertul juridic al Fox News, referindu-se la note întocmite de unul dintre avocații lui Trump, în care fostul Președinte complota pentru a obstrucționa o somație guvernamentală. „Tot ce trebuie să facă Guvernul e să probeze cu succes un singur cap de acuzare, și atunci el ar putea primi o sentință definitivă.”

Bill Barr: „E o inculpare foarte detaliată și este foarte, foarte incriminatoare”, a declarat la Fox News fostul procuror general al lui Trump. Cît despre ideea că Trump ar fi victima unei vînători de vrăjitoare, Barr a observat că Departamentul Justiției a „acționat de o manieră foarte răbdătoare” cînd a încercat să obțină documentele de la Trump, doar pentru a întîmpina din partea lui o „obstrucție flagrantă”.

Barr a mai precizat că Trump a păstrat și poate a și destăinuit secrete naționale vitale – inclusiv, afirmă presa, planurile Pentagonului pentru un atac împotriva Iranului – într-un mod care „i-ar întoarce stomacul pe dos oricui îi pasă cu adevărat de securitatea națională”.

Nimic din toate acestea nu-i va eroda lui Trump baza electorală, fiindcă e imposibil de erodat. Nu contează că tot aceștia au fost cei mai scandalizați de acuzația din 2016 cum că Hillary Clinton ar fi gestionat incorect documente secrete. Și totodată cei mai dezgustați de concluzia directorului FBI de la acea dată, James Comey, cum că „nici un procuror rezonabil” n-ar putea să-i aducă acuzații penale acesteia. Nici că ei au scandat cel mai pătimaș „Închideți-o!” la convenția republicană din acea Vară.

Dar ce se poate spune despre conservatorii mai echilibrați care sunt conștienți că alegerile din 2020 n-au fost furate, că 6 Ianuarie [asaltul asupra Congresului – n. trad.] va rămîne o rușine pe veci, că Trump e un perdant învederat care a avut norocul de a cîștiga o singură dată și al cărui narcisism nețărmurit continuă să-i împiedice pe republicani să cîștige locuri de senatori și guvernatori pe care altfel le-ar fi putut obține, că întreaga lui Președinție a fost o cursă la beție cu un șofer nesăbuit luînd curbe strînse cu viteză mare, că nominalizarea lui din nou de către republicani i-ar oferi Președintelui Biden cea mai bună șansă de a fi reales și că o nouă Președinție Trump ar fi o orgie de răzbunări politice meschine și de decizii nesăbuite care, prin comparație, ar face ca primul lui mandat să pară responsabil și cumpătat?

Ei sunt, cu cîteva excepții, apatici.

Scuzele pe care i le-au găsit lui Trump s-au epuizat. Au existat justificări incorecte juridic referitoare la Legea Arhivelor Prezidențiale, care nu-i acordă însă lui Trump timp nelimitat pentru a înapoia documentele la arhiva SUA. A mai fost vehiculată ideea că Trump a păstrat documentele dintr-un impuls de a strînge lucruri, fie și inutile, sau că nici măcar nu prea știa ce conțin documentele ori credea că nu sunt secrete chiar atît de importante. Dar capetele de acuzare indică cu totul altceva.

Mai e de asemenea „whataboutism”-ul [a aduce argumente irelevante – n. trad.] invocînd e-mail-urile lui Clinton și documentele găsite în birourile și garajul lui Biden. Însă cei care argumentau că recomandarea lui Comey e o bătaie de joc la adresa Justiției nu pot argumenta acum că Trump ar trebui să fie lăsat în pace pentru acuzații mult mai grave. Cît despre Biden, cazul lui e încă investigat de Justiție: haideți să o lăsăm să ajungă la o concluzie pe baza probelor.

Astfel că nu mai rămîne decît argumentul că democrația noastră va fi grav afectată dacă Administrația unui Președinte în funcție stabilește un precedent privind inculparea unui adversar politic al respectivului Președinte. E în esență ceea ce a amenințat Trump că-i va face lui Clinton. E exact ce a încercat să-i facă lui Biden cînd a vrut să sape după presupuse afaceri necurate ale lui Hunter Biden în Ucraina – obiectul primei tentative de destituire a lui Trump. Nu-mi aduc aminte ca atunci să fi fost mulți conservatori care să fi luat tranșant atitudine împotriva tentativei de a folosi puterile formidabile ale Președinției pentru a inculpa un rival politic.

Ce rămîne în continuare valabil e faptul că inculparea lui Trump la nivel federal – și posibil condamnarea și încarcerarea lui ulterior – reprezintă un moment fatidic pentru istoria Americii. Cu mult mai fatidic decît ar fi fost absența inculpării. Dacă Trump s-ar fi putut poziționa deasupra legii, într-un caz de acest fel, atunci ar fi însemnat că nu mai avem stat de drept.

Cît despre considerațiile mai generale referitoare la dreptate, atît de natură juridică cît și cosmică, limba engleză are expresii din belșug pentru asemenea ocazii.

Ce ție nu-ți place altuia nu-i face.

Și-a tăiat singur craca de sub picioare.

Unde-i lege nu-i tocmeală.

Închideți-l.