Vizitînd Palatul Versailles din Paris, se observă că acest somptuos palat nu avea băi.

În Evul Mediu, nu existau periuțe de dinți, parfumuri, deodorante și, cu atît mai puțin, hîrtie igienică. Excrementele umane erau aruncate pe ferestrele palatului.

La o sărbătoare, bucătăria palatului putea pregăti o masă pentru 1.500 de oameni, fără nici un minim de igienă.

În filmele de astăzi, vedem oameni din acea perioadă agitîndu-se sau fluturînd evantaie.

Explicația nu stă în căldură, ci în mirosul respingător emanat de sub fuste (care erau concepute să rețină mirosul părților intime, din cauza lipsei de igienă). De asemenea, nu era obișnuit să se facă baie, din cauza frigului și a lipsei aproape totale a apei curente.

Doar nobilii aveau lachei care îi fluturau pentru a dispersa mirosul neplăcut emanat de corp și gură, precum și pentru a alunga insectele.

Cei care au vizitat Versailles, au admirat grădinile mari și frumoase care, la acea vreme, nu erau doar locuri de plimbare, ci erau folosite ca toalete în cadrul balurilor faimoase promovate de monarhie, deoarece nu existau băi.

În Evul Mediu, majoritatea nunților aveau loc în luna Iunie (pentru ei, începutul Verii).

Motivul este simplu: prima baie a anului era făcută în luna Mai, așa că, în Iunie, mirosul oamenilor era încă tolerabil. Totuși, cum unele mirosuri începeau deja să deranjeze, miresele purtau buchete de flori aproape de corp, pentru a acoperi mirosul. De aici provine obiceiul buchetului miresei.

Băile erau făcute într-o singură cadă mare umplută cu apă caldă.

Capul familiei avea privilegiul primei băi în apă curată. Apoi, fără a schimba apa, urmau ceilalți membri ai familiei, în ordinea vîrstei: femeile, tot în ordinea vîrstei, și, la final, copiii. Bebelușii erau ultimii care se spălau. Cînd le venea rîndul, apa era atît de murdară încît putea provoca moartea unui bebeluș.

Acoperișurile caselor nu aveau tavan, iar grinzile de lemn care le susțineau erau locuri ideale pentru animale: cîini, pisici, șobolani și gîndaci care se încălzeau acolo. Cînd ploua, scurgerile forțau animalele să sară pe podea.

Cei care aveau bani foloseau farfurii de tablă. Anumite tipuri de mîncare oxidau materialul, provocînd otrăvirea multor oameni.

Să ne amintim că obiceiurile de igienă ale vremii erau groaznice.

Roșiile, fiind acide, erau considerate otrăvitoare pentru mult timp.

Căni de tablă erau folosite pentru a bea bere sau whisky. Această combinație, uneori, lăsa indivizii ”la pămînt” (într-un fel de narcolepsie indusă de amestecul de băutură alcoolică și oxid de tablă). Cineva care trecea pe stradă putea crede că era mort, așa că îl luau și îl pregăteau pentru înmormîntare.

Apoi, corpul era așezat pe masa din bucătărie cîteva zile, iar familia veghea lîngă el, mîncînd, bînd și așteptînd să vadă dacă decedatul se trezește sau nu. De aici provine priveghiul morților, care este veghea lîngă sicriu.

Anglia este o țară mică, unde nu era mereu loc pentru a îngropa toți morții. Așa că sicriele erau deschise, oasele extrase și puse în osarii, iar mormîntul era folosit pentru un alt cadavru. Uneori, cînd deschideau sicriele, se puteau observa zgîrieturi pe capacul acestora, ceea ce indica faptul că mortul fusese, de fapt, îngropat de viu.

Astfel, a apărut ideea de a lega o sfoară de încheietura defunctului, trecînd-o printr-o gaură făcută în sicriu și legînd-o de un clopoțel. După înmormîntare, cineva rămînea de pază lîngă mormînt cîteva zile. Dacă persoana se trezea, mișcarea brațului ar fi tras clopoțelul. Astfel, ar fi fost „salvat de clopot”, o expresie pe care o folosim și astăzi.