O ţară pentru politicieni, nu şi pentru cetăţenii ei

Autor: Mihai CONŢIU

Republica Moldova, ca stat democratic, independent şi, să-i spunem chiar şi aşa, suveran, a avut ghinionul naţional de a nu avea, încă de la declaraţia independenţei de stat, unul sau mai mulţi „părinţi ai naţiuni”. Cînd spun „părinţi ai naţiuni”, mă refer la acei bravi politicieni şi lideri care pun piatră de temelie la crearea statului, consolidarea naţiunii în jurul ideii ce o presupune acest concept. Un „părinte al naţiunii” are un singur ideal călăuzitor pe tot parcursul vieţii sale – interesele majore ale neamului său. Pentru asta, acesta merge pînă la sacrificiul suprem.

Majoritatea statelor lumii civilizate, democrate au proprii lor „părinţi ai naţiuni”. Printre părinţii fondatori ai naţiunii americane îi aflăm pe Benjamin Franklin, George Washington, James Madison, Alexander Hamilton, James Wilson, Gouverneur Morris. Dintre cei ai nemţilor putem să-l amintim pe Konrad Adenauer. Sud-africanii l-au avut pe Nelson Mandela. Şi românii pot vorbi despre părinţi fondatori: poate convenţional sau într-o stare incipientă despre Alexandru Ioan Cuza, categoric despre regele Carol I sau Ferdinand I, dar tot părinte al naţiunii a fost şi mai este pomenit a fi şi Vasile Goldiş (1862-1934), pedagog, academician şi om politic, care, pe data de 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba, a rostit un discurs istoric în care a motivat inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare şi necesitatea unirii Transilvaniei cu România.

Care-s părinţii fondatori ai statului Republica Moldova? Gheorghe Ghimpu pentru că a înfipt un tricolor undeva? Cei care au solicitat trecerea la grafia latină şi, mai apoi, au cerut limba română ca limbă oficială a statului? Păi astea nu se cer, ci se cultivă, ori, după 25 de ani, situaţia este aceeaşi. N-au avut vocaţie nici de părinţi ai naţiunii, nici de iluminişti, căci timpul a trecut pe lîngă ei, iar lucrurile merg de la sine. Despre cine am mai putea vorbi că şi-au ratat şansa de a deveni părinţi ai naţiunii? A, despre primul preşedinte Mircea Snegur? Nici pomeneală să aibă vocaţie pentru aşa ceva! El, efectiv, le-a vîndut transnistrenilor Tighina şi i-a trădat pe moldoveni încă din timpul somnului. Mircea Druc? Să fim serioşi!

Un părinte al naţiunii nu se naşte peste noaptea în care un accident istoric a făcut să-i schimbe sistemul politic şi social al ţării sale. Calitatea de părinte al naţiunii este o vocaţie, te naşti cu ea, suferi, faci dizidenţă îndîrjită, te afirmi şi eşti autorul incontestabil al schimbării sistemului politic şi social din ţara ta. A avut Republica Moldova vreun Nelson Mandela al ei, care să stea un sfert de veac în temniţă pentru libertatea poporului său şi, mai apoi, să înfrîngă sistemul represiv şi să ajungă părintele conducător al naţiunii sale? Nici pomeneală!

Cei care, din diferite motive, au ajuns să fie închişi de către regimul sovietic, imediat după eliberare, au făcut amor pătimaş şi vinovat cu el, cu sistemul! Alţii se smiorcăie penibil, reclamîndu-şi dizidenţa faţă de regimul sovietic prin aceea că li s-ar fi interzis nişte cărţulii sau că le-au fost cenzurate. Doar atît! Măcar dacă acele cărţi interzise sau cenzurate ar fi fost nişte capodopere cu care să rupă standardele estetice literare măcar medii, nicidecum cele ale Premiului Nobel!

Mai nou, de vreo cinci ani, asistăm la circul penibil în care aşa-zisul politician Mihai Ghimpu parcă-parcă vrea să-şi aroge pretenţii de bunic al democraţiei de aici şi chiar a naţiunii. Se spune că nu-i bine să te pui cu proştii politici rudimentari deoarece te aduc la nivelul lor şi te bat cu experienţa. Aşa-i şi cu Ghimpu! Nu pierde nici un prilej să declare că el, de vreo 25-27 de ani, se tot luptă pentru această ţară. Aşa-s toţi impostorii politici. Cert este că acest individ a ştiut tot timpul să stea la pîndă şi să intre în Parlament atunci cînd paza lipsea pentru o clipă. Acum se simte pe cai mari, mai ales că are spatele asigurat de către stăpînul diabolic al ţării – Vladimir Plahotniuc. Vai de neamul care are astfel de reprezentanţi în forul legislativ al ţării!

Lipsa părinţilor naţiunii naşte avortoni

Începînd cu 1991 şi continuînd cu zilele de astăzi, „gloata politică elitară” moldovenească le-a servit moldovenilor cîteva concepte politice, sociale, culturale şi filologice care au fost dintre cele mai dăunătoare dezvoltării fireşti a tînărului stat. Politicienii, ca emanaţie conjuncturală a timpurilor de atunci, habar nu aveau despre altceva decît ceea ce învăţaseră ei la şcolile de partid sovietice şi dogmatice în care s-au format. Despre ce fel de cultură politică putem vorbi în cazul lui Mircea Snegur sau a scriitorilor care s-au năpustit şi ei spre coliva Puterii de atunci? Zero absolut!

Scriitori ca Mihai Cimpoi, Ion Hadîrcă, Valeriu Matei, Nicolae Dabija şi alţii şi-au imaginat că acest stat poate fi construit în ritmuri poetice paşoptiste, nu prin programe economice naţionale de perspectivă şi cu politicieni de calibru, pe care trebuia să-i cheme din afară, căci aici erau doar politruci sovietici expiraţi. Astfel, aceşti condeieri proaspăt săriţi din privilegiile sovietice au preferat să devină deputaţi, dar nu pentru popor, ci pentru a-şi „legitima” un fals trecut antisovietic şi a-şi „monumentaliza” o operă literară care nu are nici o însemnătate în contextul estetic larg, cel mult, nu exigent, al literaturii române, cea în interiorul căreia îşi imaginează că îşi vor face culcuş vreodată. De aceea a şi fost posibilă apariţia, „ca o consecinţă firească”, a unuia ca Petru Lucinschi, în 1996.

Ei nu aveau habar despre ceea ce este un Stat de Drept şi, deci, nici cum să-l construiască. Prin urmare, l-au improvizat. Unii au alergat la Bucureşti, pentru că, totuşi, grafia latină era deja funcţională, alţii la Moscova, pentru sfaturi şi idei. Legislaţia sovietică exista oricum şi, paradoxal, deşi au tot născocit-o sau ajustat-o după cea românească şi europeană, cea sovietică încă mai funcţionează pe alocuri. Cu sprijin românesc au întocmit o Constituţie şi multe altele. Într-o dimineaţă romantică, Snegur n-a vrut să se mai scoale cu semnalul „Deşteaptă-te române”, iar asta pentru că „Limba noastră” i s-a părut mai potrivită”, mai din taina odăii moldoveneşti. Toate aceste schimbări, adaptări sau născociri de moment au fost operate în condiţiile în care absolut toţi cei care executau actul politic şi cel juridic în ţară erau prizonierii exclusivi ai mentalităţilor sovietice.

Li s-au pus la nas o ţară gata făcută, pe fondul destrămării URSS, dar nici unuia nu i-a trecut prin minte că datoria lor supremă este aceea de a consolida şi întări acest stat. Unii dintre cei proaspăt veniţi pe culoarele noii Puteri s-au trezit fără fostele privilegii sovietice nomenclaturiste. Din acest motiv, au căutat noi privilegii prin aderarea la noul curent al pro-românismului, al unirii cu România. Puţin le păsa lor de poporul la care trebuia să se gîndească, în primul şi în primul rînd! Aşa cum bişniţarii moldoveni duceau atunci, după 1990, televizoare color în România, aflate la mare căutare, tot la fel s-au dus şi aceştia la Bucureşti să ceară recompense în schimbul „închinării” la românism.

Ceilalţi politicieni, de la Snegur în jos, care n-au considerat că este oportun să devină anti-ruşi peste noapte, au simulat cu viclenie că „lucrează pentru binele poporului moldovenesc”. Aceştia au fost nişte adevăraţi „vizionari”, iar asta în sensul în care au înţeles cît de uşor şi cît de mult se poate fura din această nouă ţară. Nici unul nu a rămas sărac pînă în ziua de astăzi. Nepoţii lor au fost asiguraţi cu belşug încă de atunci.

Întrucît deja apăruse o categorie pro-românească destul de vocală, care cerea unirea tînărului stat cu România, era firesc să apară şi una pro-rusească. În consecinţă, a izbucnit războiul transnistrean. Dincolo de toţi aceşti politicieni profitori şi ignoranţi, se afla şi se află încă un întreg popor uşor de manipulat, un popor dispus la sacrificii pentru că, deşi nostalgic după URSS, începuse să i se contureze iluzia existenţei statului moldovenesc. Toţi aceştia, luaţi la un loc, cu timpul, şi-au rafinat metodele de manipulare a moldovenilor, dezvoltînd concepte ca „statalitate” sau „moldovenism” diversificat în cele mai cinice nuanţe.

De ce sînt atît de uşor de înşelat moldovenii de către politicieni?

Pînă a ajunge să zăbovim asupra conceptelor de unionism, statalism sau moldovenism, credem că este oportun să aflăm cîte ceva la răspunsul din intertitlul de mai sus. Pentru că nu am credinţa că o pot face mai bine, voi apela la nişte constatări generice ale filosofului român Andrei Pleşu, care se mulează excepţional pe realităţile de aici.

„Mai toată lumea ştie cum a definit Winston Churchill democraţia: „cea mai proastă formă de guvernămînt cu excepţia tuturor celorlalte“. Mai expresivă (şi mai scandaloasă) este însă o altă formulare a prim-ministrului britanic: „Cel mai puternic argument împotriva democraţiei este o conversaţie de cinci minute cu un votant obişnuit“. Ce poate rezulta dintr-o astfel de conversaţie? Că „votantul obişnuit” are criterii de evaluare care nu prea au de-a face cu democraţia, cu „principiile” (…) „Că votul lui e incompetent, părtinitor, manipulabil. Votează „promisiuni”, idei fixe, instincte şi interese private, speranţe oarbe. Nu perspectiva, ci imediatul, nu ţara, ci eu, „noi şi-ai noştri”, scrie Pleşu.

Pentru prostirea moldovenilor, politicienii apelează, printre altele, şi la două formule pe care Pleşu le-a definit „pe-un picior de plai” şi „dor şi jale”, care se potrivesc de minune realităţilor de aici. În acest context, aceşti moldoveni recurg la stimularea emoţională prin evocarea unui specific naţional moldovenesc, prin care anesteziază poporul spre a nu gîndi în perspectivă. Astfel, potrivit mesajelor pe care politicienii le scot din debaraua politicii demagogice, „moldovenii sînt cei mai toleranţi oameni”, „cei mai ospitalieri”, „harnici”, „modeşti”, au „întîlniri de suflet şi de mare simţire”, sînt cei mai „evlavioşi”, iar „moldovencele sînt cele mai frumoase şi mai cumsecade femei din lume”. „Ştefan cel Mare este unul dintre cei mai mari voievozi ai creştinătăţii”, iar toţi moldovenii sînt o parte din el, „Eminescu este un sfînt între sfinţi”, iar pe lîngă aceştia mai sînt „canonizaţi” şi cîţiva contemporani insinuaţi abil în galeria „icoanelor naţionale”. Dacă cineva nu-i de acord cu astfel de afirmaţii, fie şi în principiile normelor democratice pomenite tot de către aceşti politicieni, gloata te sfîşie, căci, din frustrare şi ignoranţă, fiecare vrea să fie un pic de Eminescu sau Ştefan cel Mare. De asta au mare grijă politicienii!

Tot în acest context, politicienii le bagă în cap moldovenilor că „sînt marii păgubaşi ai istoriei”, „urîţi de toţi”, „invidiaţ”i, pîndiţi de toţi hoţii”, „de toţi netrebnicii”, „toţi poftesc la averea lor”, „la minţile lor”, „la teritoriile lor”. Nu uită să le spună „despre marile nedreptăţi pe care le-au suferit în trecut, despre reparaţiile morale şi materiale la care au dreptul, despre viitorul luminos care îi aşteaptă, dacă ştiu să-şi aleagă conducătorii”, să le amintească despre ”cei mulţi şi defavorizaţi, care binemerită sprijinul lor, al politicienilor”, „despre unitatea neamului moldovenesc şi despre ameninţările din exterior aduse integrităţii naţionale” şi multe, multe astfel de bazaconii. Te miri că există oameni care să le înghită, să le creadă, dar, pe de altă parte, nu avem de ce ne mira, căci doar tot aceiaşi politicieni au grijă ca să ţină populaţia în ignoranţă tocmai spre a-i crede. Cu toate acestea, nici un politician nu are bărbăţia să le spună moldovenilor de ce, după 25 de ani, nici una dintre promisiuniunile electorale de combatere a celor amintite nu au fost îndeplinite.

Astfel de discursuri au avut priză la populaţie cînd le-au rostit absolut toţi dictatorii lumii, începînd cu Hitler şi terminînd cu Stalin. Esenţa lor nu se schimbă niciodată şi, din păcate, nici popoarele, pe care aceşti politicieni nu au avut şi nici nu au de gînd să-şi ilumineze concetăţenii, supuşii.

Dilemele dintre concepte

Am scris prea mult şi argumentat despre pro-românismul simulat din Republica Moldova şi despre nocivitatea cu care este propagat, motiv pentru care nu voi risca să mă repet sau să intru în noi detalii inutile. Ca român, trăind de destui ani aici, cunoscînd bine realităţile profunde, mentalităţile şi instinctele naturale ale moldovenilor, dacă aşi fi constatat că, într-adevăr, Republica Moldova este un al doilea stat românesc, aşa cum îi place lui Traian Băsescu să spună, atunci vă asigur că mi-aşi fi dorit cu adevărat unirea celor două ţări.

Cum, ca român, să nu-mi doresc o Românie şi mai mare? Realitatea, însă, este alta, iar asta pentru că Republica Moldova nu este nici pe departe românească. Cei 22 de ani de administraţie românească sînt doar o amintire a filelor de istorie, nu o amintire colectivă vie, pe care cineva şi-ar dori cu adevărat să o întoarcă în trecut, iar trecutul să-l facă prezent. Prin urmare, nu ne vom referi la pro-românism sau pro-rusism neapărat, ci la statalitate şi moldovenism.

Din nefericire, moldovenii nu au avut parte, la începutul anilor ’90 de un Nelson Mandela. Cînd Nelson Mandela, după abolirea apartheidului (apartheid: sistem social politic, economic şi social de segregare rasială, în care minoritatea conducătoare de albi le limita toate drepturile civile elementare ale negrilor; n-a.), în 1994, a preluat Preşedinţia Africii de Sud, după 24 de ani de temniţă, acesta nu s-a răzbunat pe foştii lui temniceri, nu i-a alungat din ţară şi nu le-a interzis absolut nici unul din drepturile cetăţeneşti de care se bucurau, minus „dreptul” de a se manifesta ca o rasă superioară, ci i-a mobilizat, ca pe un tot unitar cetăţenesc al unei singure naţiuni, să contribuie la edificarea democraţiei în ţară. Astfel, nici un alb din Africa de Sud nu doreşte unirea acestei ţări cu Olanda sau Marea Britanie, iar asta din simplul motiv că sînt cetăţenii statului Africa de Sud.

În Republica Moldova, aşa cum spuneam ceva mai sus, nu a fost să fie un astfel de personaj istoric predestinat ca să împace societatea civilă, ci doar aventurieri politici care au stimulat conflictele identitare. În această conjunctură s-a vorbit şi se tot pomeneşte despre statalitatea acestei ţări. Se vorbeşte doar, pentru că nimeni, nici o forţă politică sau vreo alianţă de guvernare nu a făcut absolut nici un demers solemn şi convingător în acest sens. (Ca un amănunt semnificativ, partidele de stînga, cu precădere proruseşti, se prezintă ca fiind stataliste, iar partidele de dreapta sînt antistataliste pe faţă). Aceasta trebuia să se întîmple simultan cu obţinerea independenţei de stat. Statalitatea, ca un concept naţional prioritar, trebuia să fie o moştenire pentru toate guvernările, la fel cum a fost şi Declaraţia de Independenţă, drapelul şi Imnul de Stat.

A încercat ex-preşedintele Vladimir Voronin să impună acest concept, însă nefiind moştenit, nefiind intrat în tradiţia politică a ţării, nu a avut sorţi de izbîndă. Cînd spui statalitate, spui Statul Republica Moldova, dar cine a luat în serios acest Stat chiar şi pînă cînd Voronin a crezut că îl va impune? Cei care l-au condus pentru a-l fura? Cei care l-au vrut unit cu România sau cu Rusia? Din cauza acestor contradicţii şi a grupărilor adverse, nici Voronin nu avea cum să aibă succes în acest sens. Din cauza că a dorit sincer un stat moldovenesc, i s-a organizat un maidan la 7 Aprilie 2009. În momentul de faţă, moldovenismul normal, moldovenismul luminat, moldovenismul civic, dacă se poate spune aşa, practic este inexistent. Ideea de integrare europeană nu poate servi ca mit fondator, ca ideologie, la urma urmelor, a statului moldovenesc.

Chiar şi astăzi, pe orice politician îl întrebi despre statalitate, te trimite doar la Constituţie, nu şi la un Proiect de Ţară sau la vreun Ideal Naţional. Observăm bine că doar Constituţia este insuficientă şi… contestabilă în multe puncte, iar siguranţa naţională a ţării este permanent ameninţată tocmai din cauză că şi statalitatea este contestabilă din chiar pricina celor care au făcut posibil aşa ceva.

Ca un substitut al statalităţii, a (re)apărut curentul politic, social, cultural şi filologic numit moldovenism. Nu stăm să intrăm în detalii cu privire la originea, la apariţia acestui concept, despre care se spune că a apărut după 1812, ci vom încerca să vedem ce înseamnă el astăzi. Moldovenismul în sine a fost, de-a lungul timpului şi al timpurilor, o formă de rezistenţă a moldovenilor în faţa ruşilor, un concept prin care şi-au păstrat limba şi, atît cît s-a putut, tradiţiile şi cultura specifică. De aici şi denumirea de limbă moldovenească, o denumire pe care adepţii pro-românismului au comis grava greşeală de a o defini ca fiind ridicolă, de a o aborda cu o superioritate ofensatoare. Aici nu trebuia şi nu este încă nevoie ca cineva să vină cu argumente ştiinţifice în favoarea denumirii de limbă română, căci nu poţi ucide peste noapte o identitate cultivată în 200 de ani. Acest tip de moldovenism nu a dispărut nici în perioada administraţiei româneşti din perioada interbelică.

După anii ’90, însă, moldovenismul a cunoscut cele mai ciudate, agresive şi dăunătoare forme de manifestare, care nu are nimic de-a face cu cel din perioada sovietică sau ţaristă, cu întreaga lui esenţă pozitivă. Exponenţii moldovenismului de astăzi, însă, nu doar că atentează la esenţa a ceea ce a fost el odinioară, dar subminează chiar statul Republica Moldova. Avem partide şi adepţi ai moldovenismului care… nu ştiu limba moldovenească! Observaţi contradicţia şi înşelătoria? Avem adepţi ai moldovenismului care vor să unească ţara cu Rusia. Atunci despre ce fel de moldovenism este vorba? Sigur, moldovenismul se contrapune „românismului”, dar atunci de ce această categorie de adepţi vor să deznaţionalizeze „moldovenismul cîştigat în urma independenţei de stat” prin reocuparea ţării de către ruşi? Avem moldovenism şi în Transnistria, dar despre acela nu cred că este nevoie să discutăm!

Observăm, aşadar, că moldovenismul se situează pe cele mai distructive paliere, el fiind invocat în context politic faţă de România şi românism, faţă de Rusia am văzut cum, dar şi în sferele culturale, economice şi religioase. De aceea este şi atît de atacabil! Pro-românii atacă moldovenismul din cauză că limba este denumită constituţional ca fiind moldovenească, ignorînd, de 25 de ani, un lucru elementar: au putut scoate moldovenismul din moldoveni? Bineînţeles că nu! Dar nici limba moldovenească! Cine-i de vină? Românii care au tot investit să-i convingă pe moldoveni că nu-şi denumesc corect limba, fără să-i întrebe pe moldoveni de acest lucru şi fără ca să-i şi înveţe limba română? Adepţii moldovenismului? Conservatorismul moldovenilor, pentru care limba română le este încă un musafir şi se cred moldoveni, nu români, pentru că au o ţară a lor, iar instinctul de conservare le spune să fie prudenţi cînd mai primesc „oferte unioniste”?

N-am auzit încă pe nici un adept al moldovenismului care să plaseze acest curent în context european democratic şi civilizat. Poate că şi de aceea moldovenismul lor este taxat a fi de grotă. Ei dau certitudinea că moldovenismul pe care-l promovează echivalează cu o izolare de lumea civilizată, că prin asta vor să-i ţină pe moldoveni într-o stare de înapoiere şi ignoranţă permanente. Aşa a fost moldovenismul promovat de agrarieni. Au transformat moldovenismul într-o enclavă vulgarizată politic, în timp ce moldovenismul celor mulţi şi truditori, de la ţară şi din orăşelele de provincie, este o deprindere, un fel de a fi, o identitate cu care s-au născut, fără să încerce să-i dea explicaţii filologice. Pînă atunci, românismul şi moldovenismul rămîn pentru liderii acestor concepte două afaceri prospere! Pînă cînd?

În lipsa unor „părinţi ai naţiuni”, a unei statalităţi autentice, a unui moldovenism al moldovenilor, a unui Proiect şi Ideal de Ţară, încotro Republica Moldova?

P. s. Întrucît nu sîntem deţinătorii Adevărului Absolut şi sîntem oameni care au permanent îndoieli pozitive în faţa noilor şi noilor provocări contemporane, fiind conştienţi că există (altminteri nici nu s-ar putea!) opinii contrare celor expuse în acest material publicistic, care conţine elemente insuficient abordate din lipsă de spaţiu, ziarul nostru este dispus să ofere şi drept la replică celor… contrariaţi. Fireşte că în limite rezonabile. (M.C.)