Văzută prin ochii camarazilor germani şi ai inamicilor sovietici, armata română angrenată în cumplita bătălie de acum 75 de ani arată dezolant. Rapoartele vorbesc despre soldaţi curajoşi, dar prost înarmaţi şi indisciplinaţi, conduşi de ofiţeri incompetenţi. Excepţie făceau vînătorii de munte.

În urmă cu 75 de ani, România era învinsă în unica bătălie din istorie în care prestaţia armatei sale a decis însăşi soarta lumii. Dramaticul moment începea pe 19 noiembrie 1942, la Stalingrad, cînd sovieticii lansau operaţiunea „Uranus“, o contraofensivă purtată în sectoarele de front apărate de soldaţii noştri (români. – nota red.), soldată cu pulverizarea Armatelor 3 şi 4 române, încercuirea Armatei 6 germane şi, prin aceasta, cu schimbarea decisivă a cursului celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe parcursul a numai trei zile, 19-21 noiembrie 1942, soarta războiului şi destinul a sute de milioane de oameni s-au schimbat odată cu colapsul diviziilor româneşti strivite sub şenilele tancurilor sovietice.
În cele ce urmează, voi prezenta o perspectivă delicată şi, tocmai de aceea, evitată în ţara noastră: cum era văzută armata română de aliaţii germani şi inamicii sovietici. Observaţiile camarazilor şi ale duşmanilor pot constitui, foarte bine, şi o schiţă a naţiunii române, aşa cum o cunoaştem atunci, acum şi dintotdeauna.

Bătălia de la Stalingrad a durat din 23 august 1942 pînă în 2 februarie 1943, s-a purtat, în principal, între două forţe copleşitoare – armata germană şi cea sovietică –, dar a fost decisă în 72 de ore, între 19 şi 21 noiembrie, cînd contraofensiva germană a lovit în punctul slab al frontului advers: flancurile armatei germane păzite de români. 250.000 de soldaţi români au participat, în acea toamnă, alături de nemţi, italieni, unguri, croaţi şi slovaci, la acea bătălie. După ce nemţii au străpuns apărarea sovietică din Ucraina şi, printr-o ofensivă rapidă, au ajuns în Caucaz, nişte decizii eronate ale lui Hitler au făcut ca atacul să se împotmolească, la sfîrşitul lui august, la Stalingrad.

Războiul de mişcare care-i avantaja pe germanii mai bine instruiţi s-a transformat într-unul de poziţii, favorabil ruşilor superiori numeric. Hitler, obsedat să cucerească oraşul care purta numele dictatorului sovietic (Iosif Stalin), a dat ordin ca toate forţele disponibile să fie folosite pentru ca Armata 6, condusă de Von Paulus, să-şi atingă obiectivul. Armatele 3 şi 4 române, însumînd aproximativ 200.000 de oameni (alte cîteva zeci de mii luptau în Caucaz), au primit misiunea să apere flancurile germanilor: Armata 3 – pe rîul Don, la Nord şi Vest de oraş, iar Armata 3 – în stepa calmucă, la Sud. Aici au atacat sovieticii, după ce, în prealabil, în lunile precedente, nemţii avuseseră timp să se convingă că românii nu le pot apăra flancurile, iar sovieticii – că acolo trebuie să lovească pentru a cîştiga „meciul“.
Despre echiparea precară a Armatelor 3 şi 4, despre repetatele avertismente şi cereri de ajutor formulate pînă atunci de români şi ignorate de aliaţii germani s-a scris pe larg, istoricii oferind analize militare, strategice şi politice pertinente, detaliate, care au oferit şi răspunsuri clare pentru erorile făcute de Hitler şi generalii săi. Numărul pe noiembrie 2012 al revistei Historia tratează excelent situaţia armatei noastre la Stalingrad. Mărturii elocvente, culese din declaraţiile, memoriile şi jurnalele aliaţilor germane, precum şi rapoartele întocmite de anchetatorii sovietici după interogarea prizonierilor, creionează şi un alt fel de tablou al armatelor aliate Wehrmachtului.

„Prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi, total nepregătiţi“

Pentru că germanii îşi epuizaseră rezervele, aceştia au apelat, în 1942, la trupele aliate pentru a ţine linia frontului. Pe cîmpul de luptă se aflau, în toamna lui 1942, Armatele 3 şi 4 din România, Armata 2 ungară şi Armata 8 italiană. „Generalii ştiau foarte bine că acestea nu pot face nici cît un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, mai ales din cauza mijloacelor antitanc insuficiente“, notează istoricul britanic Antony Beevor în memorabila carte „Stalingrad“. Opiniile despre camarazi nu erau deloc măgulitoare: „Generalii germani împărtăşeau părerea feldmareşalului Von Rundstedt cu privire la această «armată a Societăţii Naţiunilor» care cuprindea români ai căror ofiţeri şi subofiţeri erau, după părerea lui, «dincolo de orice descriere», italieni («îngrozitori oameni») şi unguri («nu doreau decît să plece repede acasă»)“.
Existau şi cîteva unităţi aliate care erau preţuite de germani. Alături de slovaci („excelenţi, foarte modeşti“), diviziile române de vînători de munte cîştigaseră aprecierea tuturor. Cu aceste excepţii, însă, nemţii se lămuriseră: aliaţii lor erau „prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru un război pe Frontul de Răsărit“.

„Ofiţerii erau foarte grosolani cu ei şi îi loveau frecvent“

Tabloul general spune foarte multe nu numai despre combatanţi, ci şi despre starea ţării care-i trimisese acolo. „Majoritatea soldaţilor aliaţi erau recruţi şi, cel puţin jumătate, analfabeţi (n.r. – armata germană a avut, în război, cel mai înalt grad de alfabetizare, peste 95 la sută). Lipsa de familiarizare cu progresul tehnologic îi expunea unor accese de panică atunci cînd erau atacaţi de tancuri sau de avioane.
Solda zilnică, după cum a recunoscut un locotenent de cavalerie român, atunci cînd a fost capturat, «ajungea să cumperi un litru de lapte».
Serviciile medicale păreau să se fi schimbat foarte puţin din secolul al XIX-lea. (…) Soldaţii români mai puteau primi de la ofiţerii lor pedepse corporale. (…) Majoritatea nu înţelegeau de ce se mai continua înaintarea la est de Nistru, odată ce Basarabia fusese recucerită“, menţionează Beevor în „Stalingrad“, după o amplă documentare.

„Aveau clar «un scăzut nivel politic»“

Românii făceau impresie proastă nu numai în ochii nemţilor, ci şi ai inamicilor sovietici. Detaşamentul femeii locotenent Lepinskaia, care avea misiunea de a interoga prizonierii inamici şi a le evalua moralul, a cam şomat în vara lui 1942, pentru că nemţii nu cooperau. „Majoritatea soldaţilor doresc să lupte pînă la sfîrşit. Nu sînt cazuri de dezertări sau de răni autoprovocate. Ofiţerii sînt stricţi, dar cinstiţi“, nota Lepinskaia în raportul către Moscova vizavi de situaţia trupelor germane.

Cu totul altfel stăteau lucrurile în privinţa românilor prinşi. „Un ofiţer a recunoscut că soldaţii îl urau pe mareşalul Antonescu pentru că «vînduse patria lor Germaniei». Ostaşii români erau şi mai deschişi. I-au relatat că «s-au bătut cu germanii cu pumnii» şi chiar că un ofiţer german fusese ucis după ce acesta le împuşcase doi camarazi. Ofiţerii lor erau «foarte grosolani» cu ei şi îi loveau frecvent. Fuseseră numeroase cazuri de automutilări, în ciuda predicilor ofiţerilor care le spuneau că acestea erau «un păcat împotriva patriei şi a lui Dumnezeu». Lepinskaia a conchis că românii aveau clar «un nivel politic scăzut». Raportul ei a fost transmis de urgenţă la Moscova“ (Beevor, „Stalingrad“).

„Înainte de toate, ofiţerii nu erau buni de nimic“

În ciuda acestor neajunsuri, conjunctura a făcut ca nemţii să se bazeze pe armata română într-un moment critic al campaniei din 1942. „Din punct de vedere strategic, cele mai mari formaţii aliate au fost cele două armate româneşti de pe flancurile Armatei 6 a lui Paulus. Dar nu numai că erau prost echipate, nici nu aveau efectivele complete. Regimul din România, presat de Hitler să contribuie cu mai multe trupe, recrutase peste 2.000 de deţinuţi condamnaţi pentru viol, jaf sau crimă. Jumătate dintre aceştia au fost trimişi la Batalionul 991 special de pedeapsă, dar au dezertat atît de mulţi la prima confruntare cu inamicul, încît unitatea a fost dizolvată şi cei rămaşi au fost transferaţi la Divizia 5 infanterie de pe Frontul Donului, aflat în apropierea localităţii Serafimovici“, se consemnează în epopeea „Stalingrad“.
Dacă nu ar fi fost atît de tragică, situaţia ar fi putut căpăta chiar accente comice. Antony Beevor nu se poate abţine să nu trateze în cheie ironică înapoierea şi lipsa de educaţie a combatanţilor din armata noastră: „Ofiţerii români par să fi avut o teamă paranoică de infiltrarea inamicului în ariergardă. Izbucnirea epidemiei de dizenterie a fost privită cu ceva mai mult decît suspiciune. «Agenţii ruşi», avertiza o circulară a Diviziei 1 infanterie română, «au provocat otrăviri în masă în ariergardă pentru a determina pierderi umane în rîndurile trupelor noastre. Folosesc arsenic, iar un gram este suficient să omoare zece oameni». Se presupunea că otrava era ascunsă în cutii de chibrituri şi «agenţii» au fost identificaţi în persoana «femeilor, bucătarilor sau ajutoarelor care au legătură cu pregătirea hranei»“.

De altfel, principala problemă a armatei române pare să fi fost, în ochii celorlalţi, comandamentul. Ofiţerimea avea imaginea unei categorii brutale, corupte şi incompetente: „Militarii germani de toate gradele care veneau în contact cu aliaţii lor erau adesea înspăimîntaţi de comportamentul ofiţerilor români faţă de subordonaţii lor. Aveau o atitudine de «stăpîn faţă de vasal». Un conte austriac, locotenentul Stolberg, raporta: «Înainte de toate, ofiţerii nu erau buni de nimic (…), nu-i interesau oamenii lor». Un caporal de geniu din Divizia 305 infanterie a observat că bucătăriile de campanie româneşti pregăteau trei meniuri ̶ «unul pentru ofiţeri, altul pentru subofiţeri şi un al treilea pentru soldaţi, ale căror raţii erau foarte mici»“ (Beevor, „Stalingrad“).

Povestea cu ruşii, „Petrică şi lupul“

Celebrele semnale de alarmă trase de români în privinţa iminentei contraofensive sovietice (purtată cu un milion de oameni şi aproximativ 800 de tancuri) şi ignorate de nemţi, despre care vorbesc toţi istoricii, capătă o altă logică „la firul ierbii“.
Mărturiile culese de la combatanţi arată că românii i-au bombardat permanent pe nemţi cu alarme false, astfel că, în final, aceştia nu i-au mai crezut atunci cînd a avut loc atacul real! „Primele avertismente în legătură cu o concentrare sovietică pe flancul Donului au sosit la sfîrşitul lunii octombrie. Generalul Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, susţinuse de mult timp că sectorul său nu putea fi apărat decît dacă ţineau întregul mal, folosind Donul ca obstacol major antitanc. Dumitrescu recomandase cucerirea şi a ceea ce mai rămăsese din malul sudic, la sfîrşitul lunii septembrie, dar Grupul de Armate B (n.r. – german), deşi acceptase argumentaţia sa, a spus că toate trupele disponibile urmau să fie concentrate asupra Stalingradului, capturarea oraşului fiind considerată în continuare iminentă.

Cînd au început să-şi dea seama de concentrarea inamicului, îngrijorarea românilor a început să crească. Fiecare divizie românească, avînd doar cîte şapte batalioane, era obligată să acopere un front de 20 de kilometri. Marea lor problemă era lipsa unor arme antitanc eficiente. Nu aveau decît cîteva tunuri antitanc de 37 mm, trase de cai, pe care ruşii le porecliseră «bătaie la uşă», deoarece proiectilele lor nu puteau să penetreze blindajul tancurilor T-34. Bateriile de artilerie româneşti se confruntau cu o gravă lipsă de muniţie deoarece se acorda prioritate Armatei 6.
Statul-major al lui Dumitrescu a raportat, pe 29 octombrie, Cartierului General al Grupului de Armate temerile sale. Mareşalul Antonescu i-a atras, la rîndul său, atenţia lui Hitler asupra situaţiei serioase cu care se confruntau trupele sale, dar Führerul, aşteptînd în continuare să primească de la o zi la alta vestea cuceririi finale a Stalingradului, îşi concentrase atenţia asupra altor evenimente de importanţă majoră“, e descrisă situaţia din preajma marii contraofensive sovietice în „Stalingrad“.
„Avertismentele în legătură cu o ofensivă sovietică împotriva ieşindului au început să se înmulţească cu rapiditate. Ofiţerul de legătură raporta la data de 7 noiembrie că «Armata 3 română aşteaptă un puternic atac inamic cu tancuri la 8 noiembrie, în sectorul Kleţkaia-Raspopinskaia». Singura problemă era că românii se aşteptau mereu ca ofensiva rusă să înceapă în următoarele 24 de ore şi, atunci cînd nu s-a întîmplat nimic, mai ales după aniversarea liniştită a revoluţiei (n.r. – bolşevice din 1917), toate acestea au început să aibă efectul «Petrică şi lupul»“. (Beevor, „Stalingrad“).

„Armata română, o lume a corupţiei şi trădării“

Imaginea de ansamblu a armatei române, ca şi a ţării noastre, nu era, de altfel, deloc favorabilă. Mareşalul Ion Antonescu era privit însă cu simpatie şi respect. Christa Schröder, secretara particulară a dictatorului german, avea să consemneze în cartea „12 ani cu Hitler“ că acesta „manifesta o profundă simpatie pentru Antonescu nu doar în calitatea acestuia de aliat, ci şi pe planul uman. De cîte ori vorbea despre el, o făcea în termenii cei mai cordiali. În cursul vizitelor lui Antonescu în Germania, veghea cu o grijă deosebită la securitatea şefului guvernului român. Odată, mi-a mărturisit că argumentele dezvoltate de Antonescu în timpul discuţiilor referitoare la desfăşurarea războiului purtau întotdeauna pecetea bunului-simţ. Constata de asemenea, cu satisfacţie, că Antonescu nu venea niciodată la o consfătuire fără a aduce cu el o voluminoasă documentaţie şi că rapoartele sale erau întotdeauna redactate în cel mai curat stil de Stat-Major. Hitler admira mai ales caracterul corect şi incoruptibil al lui Antonescu, calităţi ce contrastau puternic cu metodele şi uzanţele dragi compatrioţilor săi. Singurul reproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale ţării sale.
Armata română era, în opinia lui Hitler, o lume a corupţiei şi trădării. Această constatare îi insufla temerile cu privire la securitatea lui Antonescu. Dar acesta nu lua niciodată în serios avertismentele repetate ale Führerului“.

BĂTĂLIA

„Soldaţii români au luptat cu curaj, dar erau condamnaţi“

Despre soldaţii români prezenţi la cotul Donului şi în stepa calmucă la mijlocul lui noiembrie 1942, generalii nemţi au susţinut ulterior că ar fi dat bir cu fugiţii în momentul atacului sovietic. Martorii oculari spun însă altceva. În ciuda slabei înzestrări, a inferiorităţii numerice, a dezorganizării şi a incompetenţei ofiţerilor, soldaţii au luptat cu vitejie. Totul a fost, însă, zadarnic.
Momentul critic e adus cu măiestrie lîngă cititori de Antony Beevor în „Stalingrad“: „Joi, 19 noiembrie, curînd după ora 5 dimineaţa, la Cartierul General al Armatei 6 sună telefonul. Personalul cu probleme operative era cazat la Golubinski, un sat mare, de cazaci, pe malul drept al Donului. Începuse să ningă aşa că, ţinînd seama şi de ceaţa deasă şi îngheţată, santinelele nu vedeau decît la cîţiva metri depărtare.
Apelul telefonic venea de la locotenentul Gerhard Stöck, aruncătorul de suliţă medaliat cu aurul olimpic, din Corpul 4 armată român, din sectorul Kleţkaia. Mesajul său a fost consemnat în jurnalul de război: «Potrivit declaraţiei unui ofiţer rus capturat în zona Diviziei 1 cavalerie române, atacul aşteptat va fi lansat azi, la ora 5». Neavînd niciun semn că ar începe ofensiva, şi cum trecuse de ora 5, ofiţerul de serviciu nu l-a trezist pe şeful statului-major al armatei. Generalul Schmidt se înfuria dacă era deranjat de o alarmă falsă şi, în ultimul timp, fuseseră o mulţime de astfel de alarme de la diviziile româneşti de la nord-vest“.Era liniştea dinaintea furtunii.

„Cred că românii nu vor rezista“

„De fapt, întreaga noapte, genişti sovietici în costume de camuflaj albe înaintaseră tîrîş prin zăpadă, ridicînd minele antitanc. Artileria rusă masată şi bateriile de mortiere au armat gurile de foc la ora 7.20 ora Rusiei (5.20 ora Germaniei), la primirea cuvîntului de cod «Sirena». Un general sovietic a spus că ceaţa îngheţată şi albă era «groasă ca laptele». La Cartierul General al frontului s-a discutat dacă n-ar fi mai bine să se amîne ofensiva din cauza vizibilităţii reduse, dar, pînă la urmă, s-a hotărît totuşi ca aceasta să fie lansată. Zece minute mai tîrziu, regimentele de tunuri, de obuziere şi de katiuşe au primit ordin să se pregătească să tragă. Semnalul a fost retransmis de trompete, care au fost auzite clar de trupele româneşti aflate pe partea cealaltă.
La Cartierul General al Armatei 6, telefonul a sunat din nou. În puţine cuvinte, Stöck i-a spus căpitanului Behr, care a răspuns, că sunetele de trompetă semnalaseră începutul unui bombardament masiv. «Cred că românii nu vor putea să reziste, dar vă voi ţine la curent». Behr nu a mai ezitat de data aceasta să-l trezească pe generalul Schmidt.“ Aşa a început totul.

„Pămîntul a început să tremure ca la un cutremur“

Prima care avea să suporte şocul unei forţe nemaivăzute pînă atunci în istoria războaielor a fost Armata 3, care apăra frontul de pe Don, din stînga Armatei 6 germane. „Pe cele două sectoare alese pentru ofensiva de la nord fuseseră concentrate 3.500 de tunuri şi obuziere grele pentru a deschide calea unui număr de 12 divizii de infanterie, 3 corpuri de tancuri şi două corpuri de cavalerie. Primele salve au sunat ca nişte lovituri de trăsnet în aerul liniştit al dimineţii. Trăgînd într-o ceaţă impenetrabilă pentru ofiţerii de la punctul înaintat de observare, bateriile de artilerie şi de katiuşe nu au putut face niciun fel de corecţii, dar pentru că reglaseră tirul cu cîteva zile înainte, focul lor a fost precis.
Pămîntul a început să tremure de parcă ar fi avut loc un cutremur de mică intensitate. Gheaţa din smîrcuri crăpa ca o oglindă veche. Bombardamentul era atît de intens, încît la o distanţă de 50 de kilometri către sud, ofiţerii din serviciul medical din Divizia 22 tancuri au fost treziţi dintr-un somn adînc «pentru că se zguduia pămîntul». Nu au mai aşteptat ordine. «Situaţia era clară». Şi-au încărcat vehiculele, pregătiţi să se îndrepte spre front “, descrie Beevor începutul contraofensivei.

„Infanteria română prost echipată a ripostat cu curaj“

În pofida acestei situaţii disperate, românii şi-au păstrat cumpătul. În acea zi de 19 noiembrie 1942, soldaţii Armatei 3 au făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a ţine piept imensului tăvălug. A fost unul dintre momentele care i-au determinat ulterior pe istoricii militari să aprecieze că, dacă ar fi fost bine conduşi şi înarmaţi corespunzător, soldaţii românii ar fi fost printre cei mai buni din război. „Ostaşii ruşi din fronturile Don şi Stalingrad au auzit şi ei bubuiturile artileriei şi i-au întrebat pe ofiţeri despre ce era vorba. Comandanţii erau nevoiţi să răspundă: «Nu ştiu». Obsesia păstrării secretului era atît de mare, încît nu s-a anunţat nimic pînă cînd nu s-a decis clar care era rezultatul bătăliei. Cei mai mulţi au ghicit, bineînţeles, şi de-abia îşi puteau stăpîni emoţia. Stalin, în discursul său, ţinut cu 12 zile în urmă, cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a revoluţiei, făcuse o aluzie destul de transparentă la un mare contraatac: «Va fi sărbătoare şi pe stada noastră».
După o oră, diviziile sovietice de puşcaşi au înaintat, fără sprijin din partea tancurilor. Bateriile de tunuri şi katiuşe, trăgînd în continuare fără vizibilitate, au mărit raza de acţiune pentru a lovi linia a doua şi infanteria română. Infanteria română prost echipată, deşi zguduită de bombardamente grele, s-a ridicat în tranşee şi a ripostat cu curaj. «Atacul a fost respins», raporta un ofiţer german din Divizia 13 infanterie română. Un al doilea asalt, de data aceasta cu sprijin de tancuri, a fost şi el respins. În cele din urmă, după o nouă rundă de foc, tunurile sovietice au încetat brusc să mai tragă. Ceaţa părea să facă liniştea şi mai adîncă. Apoi, românii au auzit zgomot de motoare de tancuri.
Pregătirea masivă de artilerie, care învolburase zăpada şi răscolise noroiul în zona neutră, nu a favorizat înaintarea tancurilor T-34. În plus, ascunsese şi traseele create prin cîmpul de mine. Geniştii purtaţi pe spatele celui de-al doilea şi al celui de-al treilea tanc, pregătiţi în cazul în care primul lovea o mină, au fost nevoiţi curînd să răspundă ordinului «Genişti, săriţi!». Sub tirul infanteriei române, geniştii au alergat înainte pentru a curăţa o nouă rută“, descrie înfruntarea istoricul englez în „Stalingrad“.

„Vestea ofensivei stîrnise panică în mai multe state-majore româneşti“

Tot ceea ce puteau însă face diviziile Armatei 3 române era să amîne deznodămîntul, pentru că ruşii, văzînd că nu reuşesc să străpungă apărarea, au aruncat în luptă toate forţele. „Soldaţii români au rezistat cu curaj cîtorva noi valuri de infanterie sovietică şi au reuşit să distrugă cîteva tancuri, dar, neavînd suficiente arme antitanc, erau condamnaţi. Cîteva grupuri de tancuri au reuşit să pătrundă şi au atacat apoi pieziş. Nemaiputînd să piardă vremea cu atacuri de infanterie, generalii sovietici şi-au trimis în masă formaţiunile blindate direct către liniile româneşti şi principalele pătrunderi au fost realizate către miezul zilei. Corpul 4 tancuri şi Corpul 3 cavalerie gardă au intrat cu toată forţa în Corpul 4 român din sectorul Kleţkaia şi s-au îndreptat către sud. Cavaleriştii sovietici, cu pistoale automate atîrnate la spate, au înaintat în galop mic pe căluţii lor miţoşi prin terenul înzăpezit, aproape tot atît de repede ca şi tancurile. La fel de nerăbdătoare să întîlnească inamicul erau şi tancurile T-34. (…)
Cartierul General al Armatei 6 germane nu a fost informat oficial despre ofensivă pînă la ora 9.45. Reacţia din momentul acela arată că, deşi a fost luată în serios, ameninţarea a fost considerată a fi minoră. Atacurile din Stalingrad, chiar şi cele ce implicau divizii de tancuri, nu au fost oprite“.

Dintre români, primii care au fugit au fost componenţii structurilor de comandă: „În ciuda ofiţerilor de legătură şi a noilor linii telefonice instalate, se primeau foarte puţine informaţii amănunţite. (…) S-a anunţat existenţa «unei unităţi de blindate înaintate», care pătrunsese de-a dreptul prin Divizia 13 infanterie română şi înaintase peste 10 kilometri către Gromki. Vestea stîrnise deja panică în mai multe state-majore româneşti: «cutii cu dosare şi bagaje personale», fusese aruncate în camioane, iar personalul plecase în grabă“.

„Soldaţii fuseseră lăsaţi de capul lor“

La sud de Stalingrad, acolo unde Armata 4 română trebuia să acopere flancul drept al Armatei 6 germane, ofensiva sovietică a început pe 20 noiembrie, cu o zi întîrziere faţă de atacul din nord. „Ceaţa îngheţată era din nou densă. Eremenko, comandantul Frontului Stalingrad, a hotărît să amîne începerea bombardamentelor, în ciuda telefoanelor nervoase primite de la Moscova.
În cele din urmă, regimentele de artilerie şi de katiuşe au deschis focul la ora 10. Trei sferturi de oră mai tîrziu, trupele terestre au înaintat prin făgaşele de pe cîmpurile de mine curăţate de genişti în timpul nopţii. La sud de Beketovka, Armatele 67 şi 57 au sprijinit lovitura executată de Corpul 13 mecanizat. La 40 de kilometri spre sud, lîngă lacurile Sarpa şi Ţaţa, Corpul 4 mecanizat şi Corpul 4 cavalerie au condus Armata 51 la atac“, povesteşte Beevor în „Stalingrad“.

„Mase de tancuri în număr nemaivăzut“

Acelaşi autor descrie apoi ce s-a întîmplat în confruntarea româno-sovietică prin ochii germanilor din Divizia 297 infanterie, situată la stînga Armatei 4 române. „Vecinii germani ai Diviziei 20 infanterie române au urmărit «masele de tancuri sovietice şi valurile de infanterie, în număr nemaivăzut înainte, avansînd contra românilor». Gebele (n.r. – maiorul care comanda divizia germană) fusese în contact cu comandantul regimentului român învecinat, colonelul Gross, care servise în armata austro-ungară şi vorbea bine nemţeşte. Oamenii lui Gross aveau un singur tun antitanc de 3,7 cm. tras de cai pentru întregul sector, dar soldaţii români au luptat cu mult curaj, dacă ţinem seama că fuseseră lăsaţi de capul lor. Ofiţerii şi subofiţerii lor «nu au fost văzuţi niciodată pe front, îşi petreceau în schimb timpul în diverse clădiri din spate, cu muzică şi băutur㻓.
Ca întotdeauna, nu se poate generaliza. Gebele menţiona că „românii au luptat vitejeşte, dar împotriva valurilor de atacuri sovietice nu aveau nicio şansă să reziste prea mult“.

„Infanteria românilor suferea de teama de tancuri“

Se poate spune, fără teama de a greşi, că toată furia şi setea de răzbunare a sovieticilor pentru eşecurile pricinuite pînă atunci de nemţi s-au revărsat pe români. „Patria-mamă violată fusese, în sfîrşit, răzbunată, deşi diviziile române, nu cele germane, au fost cele care au dus greul. Infanteria românilor, potrivit părerii şefului de Cartier General al generalului Hoth, suferea de «teama de tancuri». Potrivit rapoartelor sovietice, mulţi dintre ei aruncau arma imediat, ridicau mîinile şi strigau: «Antonescu kaput!». Se pare că ostaşii Armatei Roşii au decoperit că mulţi se împuşcaseră în mîna stîngă, bandajîndu-şi-o apoi cu pîine pentru a preveni o infecţie. Prizonierii români au fost încolonaţi, dar înainte de a fi trimişi în marş în lagăre, mulţi dintre ei – poate sute – au fost împuşcaţi de ostaşii Armatei Roşii din proprie iniţiativă. (…) Corpul 6 armată român se prăbuşise practic. (…) Regimentul 6 de cavalerie român era tot ce mai rămăsese între locul loviturii executate în sud de trupele de tancuri şi Don“.

„Românii au luat-o la goană cît îi ţineau picioarele, abandonîndu-şi armele“

Puţinele forţe germane aflate în zona ofensivei sovietice, deşi lipsite de carburant şi de o coordonare clară din partea comandamentului, au dat lovituri grele armatelor inamice peste tot unde s-au ciocnit cu acestea. Specialiştii sugerează chiar că, dacă Paulus ar fi dispus asigurarea unei forţe mobile în spatele frontului, aşa cum i se ceruse şi ar fi fost normal, încercuirea Armatei 6 ar fi avut puţine şanse de izbîndă. Însă, în realitate, această rezervă mobilă de blindate n-a existat, iar disoluţia armatei române a zădărnicit orice efort făcut de nemţi. „Românii au luat-o «la goană cît îi ţineau picioarele, majoritatea abandonîndu-şi armele»“, scria căpitanul german Gürtler.
„Colapsul românilor se accentua pe măsură ce unităţile înaintate sovietice pătrundeau din ce în ce mai adînc. Grupuri izolate de români au continuat să reziste în sectoarele fostei linii a frontului, însă au fost zdrobite curînd de diviziile sovietice de puşcaşi. Perelazovski a încercuit un Cartier General al unui corp românesc care, potrivit generalului Rodin, fusese abandonat într-o grabă atît de mare, încît Corpul 26 tancuri de sub comanda sa «a găsit documente de stat-major răspîndite pe podea şi mantale ofiţereşti îmblănite atîrnate în cuier» după ce proprietarii lor o luaseră la goană în noaptea îngheţată“. Închiderea încercuirii s-a petrecut pe 22 noiembrie, la trei zile după primele proiectile trase înspre tranşeele românilor.

„Lascăr, printre puţinii ofiţeri români respectaţi de germani“

O ultimă secvenţă e elocventă pentru imaginea pe care germanii au avut-o, în acest război nimicitor, despre corpul ofiţeresc al armatei noastre. Notează Beevor: „Principala formaţiune română care mai lupta efectiv la vremea aceea era Grupul Lascăr. Acesta era format din rămăşiţele Corpului 5 armată, adunate de curajosul general-locotenent Mihail Lascăr, după ce fusese izolat între două mari atacuri cu blindate sovietice. Lascăr, care fusese decorat cu Crucea Cavalerilor la Sevastopol, a fost unul dintre puţinii ofiţeri superiori români pe care germanii l-au respectat cu adevărat“.
În cele din urmă, după lupte sălbatice şi mai multe ultimatumuri respinse, rămaşi fără muniţie şi izolaţi, românii comandaţi de generalul Lascăr s-au predat.
Generalul Mihail Lascăr avea să se întoarcă apoi, în 1944, pe tancurile diviziei „Tudor Vladimirescu“, alcătuită de sovietici din soldaţi români luaţi prizonieri şi dispuşi să lupte împotriva propriei ţări. Acesta avea să joace, alături de ceilalţi militari trecuţi de partea ruşilor, un rol foarte important în bolşevizarea armatei române.

„Fuhrerul a învinuit armatele române“

După dezastru, ruptura dintre aliaţii germani şi români s-a adîncit şi mai tare, primii fiind tentaţi să arunce întreaga responsabilitate în spinarea camarazilor. Toate resentimentele existente între cele două tabere, toată aroganţa prusacă şi frustrarea română au ieşit la suprafaţă. Scandalul a ajuns pînă la cel mai înalt nivel, iar Hitler şi Antonescu au avut o înfruntare furioasă. „La Wolfsschanze (Bîrlogul lupului), mareşalul Antonescu a trebuit să suporte o tiradă prin care Führerul a învinuit armatele române pentru dezastru. Antonescu, cel mai loial aliat al lui Hitler, a răspuns cu patimă. Apoi, dictatorii s-au Calmat, neîndrăznind să renunţe la o alianţă pe care nici unul dintre ei n-o putea repudia. Dar împăcarea nu avea să aibă urmări mai tîrziu.
Ofiţerii români era furioşi că Înaltul Comandament German ignorase toate avertismentele lor, mai ales pe cele în legătură cu apărarea antitanc. Între timp, trupele germane, neştiind nimic despre pierderile româneşti, îşi acuzau aliaţii că provocaseră dezastrul fugind. Au avut loc numeroase incidente neplăcute între grupuri de soldaţi din ambele părţi. Astfel, la întîlnirea sa furtunoasă cu Antonescu, pînă şi Hitler a fost nevoit să admită că trebuia făcută o încercare pentru a restabili relaţiile între aliaţi“, consemnează Beevor. Iar remedierea situaţiei s-a făcut în cel mai pur stil cazon. „Potrivit decretului Führerului, criticile la adresa insucceselor ofiţerilor şi trupelor române trebuie să înceteze“, a anunţat Statul Major al Armatei 6.

„Armata română deziluzionase Wehrmachtul“

Despre conflictul violent izbucnit între conducerile armatelor germană şi română sau scris pe larg istoricii Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Leonida Moise şi Teofil Oroian în cartea „Antonescu – Hitler, Caucazul şi Crimeea“. După ofensiva sovietică din noiembrie, nemţii au dus o adevărată vînătoare de vrăjitoare. „(…) Feldmareşalul Von Weichs (Grupul de Armate B) dispunea arestarea şi internarea militarilor români găsiţi «fără arme, echipament şi ordin de serviciu» de către germani şi italieni şi propunea judecarea în faţa Curţii Marţiale a generalului Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei 14 infanterie“, se menţionează în lucrare. Antonescu s-a opus vehement, la fel şi generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major român. Nemţii erau însă convinşi că aliaţii români îi trădaseră.
„Berlinul nu a întîrziat să escaladeze conflictul. Ataşatul nostru militar consemna la 27 noiembrie că OKW-ul (Înaltul Comandament al Wehrmachtului) nu va mai organiza un grup român de armate la Don, comanda luînd-o Von Manstein. OKW-ul aprecia că armata română deziluzionase Wehrmachtul, raportul lui Von Weichs din 26 noiembrie stînd la originea schimbării sale de atitudine. Pe cîmpul de luptă, comandanţii germani îşi subordonau din proprie iniţiativă mari unităţi române (generalul Hoth desfiinţa, practic, Armata 4). (…) Corpul 1 armată a trecut în subordinea Corpului 17 german care «tratează acest comandament într-un mod necunoscut în oştirea noastră şi, după cîte ştiu, nici în armata germană. Mai mulţi ofiţeri şi soldaţi au fost dezarmaţi şi insultaţi“.

Cei mai buni dintre aliaţi

Trebuie însă menţionat că, dintre toţi aliaţii Germaniei prezenţi în fatidica toamnă a lui 1942 pe frontul de la Stalingrad, românii au reprezentat, atît numeric, cît şi combativ, cea mai performantă forţă. Italienii (Armata 8) au fost nimiciţi de sovietici într-o a doua ofensivă începută pe 16 decembrie şi numită „Micul Saturn“, pierderile lor fiind, de asemenea, catastrofale: aproximativ 80.000 de oameni. Ungurii (Armata 2) au mai supravieţuit pînă la 13 ianuarie 1943, cînd atacul ruşilor către Harkov i-a şters, practic, de pe faţa pămîntului. Din efectivele iniţiale de 250.000 de oameni, maghiarii mai aveau, la ieşirea din iarnă, 40.000 de soldaţi combatanţi.
În cazul italienilor, există situaţii în care batalioane întregi s-au predat fără să tragă un singur foc de armă. Maghiarii, deşi aveau pe front cele mai bune trupe, au fost scoşi din luptă în doar cîteva zile.

Matei UDREA