Îndrăznesc să îţi spun ce simte un profesor bun atunci cînd, deşi face tot ce poate pentru copilul tău, nu-i poate pune, la sfîrşitul zilei, decît note proaste.

Care este misterul din spatele următoarei tipologii de copil: este isteţ, comunicativ, descurcăreţ şi activ – are o inteligenţă observabilă – şi totuşi obţine scoruri mediocre, are nevoie de sprijin, reveniri şi strategii exprese de recuperare? De ce acelaşi program educaţional – în varianta lui cea mai fericită – produce în unul transformări extraordinare, revelaţii ale propriilor pasiuni şi satisfacţii intelectuale adevărate, iar pentru chiar colegul lui de bancă, declanşează renunţări şi plictis?

Probabil că te-ai asigurat, ca şi mine, că faci tot ce-ţi stă în putinţă pentru traseul lui academic: ai ales cea mai bună şcoală, te-ai zbătut să fie în graţiile celei mai bune învăţătoare, l-ai dat la cei mai buni meditatori din oraş, l-ai înscris la cursuri de limbi străine, l-ai dus, pe rînd, la vreo trei sporturi, i-ai cumpărat tot ce ţi-a cerut, i-ai dat întotdeauna tot ce e mai bun.

De ce”cheiţa” copilului tău nu se întoarce de la sine, de ce nu-i zbîrnîie pur şi simplu mecanismul, de vreme ce lui nu-i lipseşte nimic?

Cînd se pierd copiii şi cine e de vină?

Unde încep copiii să se piardă? Cînd ne alunecă un copil printre degete şi mai ales de ce? Este o culpă a lui că nu se străduieşte suficient sau, mai degrabă, o neputinţă? Este vina mea că nu îl fac să muncească?

Am întîlnit mulţi părinţi, ca tine, care, exasperaţi, cred că soluţia salvatoare stă în a munci mai mult, în repetiţie, în exerciţiu, în condamnare la muncă silnică. Am fost de multe ori pusă la zid că nu dau teme lungi, care să-l forjeze în execuţie pînă ce ştiinţa se lipeşte de el. Am fost alături de tine cînd mi-ai cerut să fiu mai severă sau să mă încrunt mai impresionant. Am întors cheiţa împreună pentru o săptămînă-două, copilul s-a activat de frică sau ruşine, după care a căzut înapoi, în ritmul lui natural şi şi-a încetinit eforturile în inerţia proprie stării lui de echilibru. De ce? Cu ce am greşit amîndoi?

Care este ingredientul reuşitei şcolare?

Îndrăznesc să îţi spun că, după mine, secretul reuşitei copilului tău nu este nici munca susţinută, nici inteligenţa. Ele nu sînt o premisă, ci, mai degrabă, o etapă intermediară, un succes parţial, la care s-a ajuns pornind de la alte baze mai subtile, mai misterioase. Acestea se văd în sclipirile ochilor lor, în prima zi de şcoală, după ce au luat poziţie, pentru prima dată, în băncile clasei mele. Ştiu, după cîteva minute, care sînt deja în barcă, alături de mine, şi care vor trebui pescuiţi din cînd şi resuscitaţi cu guri de respiraţie artificială – copiii meditaţi, sprijiniţi în cîrjele intervenţiei altor profesori, pentru liniştea noastră, a tuturor. Un al şaselea simţ îmi permite să depistez rapid, în clasă, copiii care vor ”învăţa bine”. Cum? Nu ştiu – a devenit un automatism profesional – îmi este suficient să recunosc în ochii lor ceea ce aş numi o ”stare de bine” sau de echilibru emoţional, un foc interior, care-i menţin direcţia şi îi alimentează pasiunea. Acesta este un lucru despre care am bănuit mereu că îl aduc de acasă, din spaţiul intim sau din sinergia relaţiei lui cu tine.

Ştiu că, la un moment dat, mă vor surprinde toţi cu gîndirea lor, că vor avea intervenţii fericite în lecţie, că vor dovedi că sînt inteligenţi, dar că nu toţi vor ţine ritmul, nu toţi vor fi capabili de efort, nu toţi vor ţine dinţii strînşi în îndîrjirea de a depăşi obstacole. Ceva din felul în care tu l-ai introdus în lume trebuie să îşi fi spus cuvîntul pînă ajunge în băncile clasei mele.

Cele mai recente studii au definit acest ingredient ca o ”stare de bine” a copilului, capabilă să influenţeze în mod dramatic puterea lui de concentrare, dorinţa de reuşită, rezistenţa la efort şi ambiţia creşterii personale. Alte studii l-au definit sub forma americanismului ”grit” – pasiune, rezistenţă, perseverenţă. Cei mai mulţi specialişti au fost de acord, însă, că este vorba despre viziunea pe care o au, încă din primii ani ai vieţii, despre propria minte sau inteligenţă (fie ca un dat providenţial, fie ca un ”muşchi”, capabil de creştere, prin efort şi intenţie).

Nu ştiu cine are dreptate. Dar am o bănuială, că toate cele de sus – echilibrul emoţional, ambiţia sau apetitul intelectului – au la bază o rădăcină mai adîncă, ramificată înapoi, în timp, pînă la clipa venirii lui pe lume.

Educaţia lui a început din prima lui zi de viaţă, atunci cînd probabil, îl credeai mic, neputincios şi incapabil să te înţeleagă. Primul lucru pe care îl află atunci este şi cel mai important – el îi intră în sistem pe căi inconştiente, dincolo de percepţiile noastre raţionale, cu o extraordinară forţă empatică, pe care o pierdem cu toţii, mai tîrziu.

Care sînt cele mai importante lecţii?

1. a. Cui îi aparţine copilul tău?
2. b. Cum îţi cerţi copilul?
3. c. Cum îl faci să aleagă?

a. În primii ani de viaţă învaţă de la tine cel mai important lucru: învaţă fie că e liber, fie că îţi aparţine. Depinde de ce crezi tu. Credinţele tale i se transmit, îi aprind steaua din frunte.

Nu cred că fiul sau fiica ta îţi aparţin cu adevărat. Copilul tău vine cumva din lumea de dincolo, din stele, şi are nevoie, aici, pe Pămînt, să se însoţească, să se ataşeze, să fie iubit, să crească. Totul, pentru a putea să îşi înveţe propriile lecţii. El are deja o lume – una doar a lui, pe care va trebui s-o aşezaţi în ordinea omenească, să o clarificaţi împreună, ca într-un gest pios de restaurare a unei piese vechi şi misterioase, de dinainte de vremuri, acoperite de praful sau vopseaua infamă a necunoscătorilor. De aceea, dragă mamă, nu te turna în el. Nu te dedica, nu face din el centrul universului tău. Nu transforma renunţările tale în sacrificiu şi nici nu aştepta nimic în schimb. În lumea asta a lui, pe care aţi putea împreună să o aduceţi în lumină, destinul tău l-ar înghesui, semnificaţiile şi poveştile tale l-ar copleşi. Fă un pas în afara lui şi bucură-te, alături de el, de drumul care v-a fost dăruit, împreună. Caută să îţi sincronizezi deciziile cu ritmul şi nevoile lui, nu te vîrî cu autoritatea vîrstei tale peste necesarele lui experienţele. Învaţă-l să fie liber. Asta îi va da mai tîrziu energia de care are nevoie ca să îşi găsească pasiunile, să devină competent, aşa cum ţi-l doreşti.

b. Din felul în care îi predai prima lecţie – a apartenenţei– vei învăţa şi cum să-l cerţi.

Părinţii au tendinţa de a se aşeza în faţa/împotriva copilului, atunci cînd îl mustră, îi explică sau îi interzic ceva. E o poziţie perpendiculară, de parcă o natură o taie pe cealaltă – una de forţă, confruntare şi generatoare de emoţii negative. Copiii au instincte extraordinare – aşa că ei vor auzi muzica din cuvintele tale, îţi vor recunoaşte iritarea şi îţi vor adulmeca, spontan, starea de spirit. Nu vor înţelege logica argumentelor tale, se vor încărca doar de vinovăţii şi teama că nu te satisfac pe tine. Ca să se îndrepte sau să facă ceea ce consideri tu a fi binele lui, copilul trebuie să-ţi asculte glasul din poziţia umăr-la-umăr, din energia egalităţii care ne-a plămădit pe noi toţi. Înainte de asta, trebuie să scoţi din intenţia ta toată nemulţumirea, frica sau crisparea eşecului. Va fi mai bun dacă îl inspiri, dacă folosiţi greşelile ca sursă de creştere, nu una a complexului de inferioritate.

c. De pe poziţie de luptă şi cu emoţii negative nu poţi obţine nimic pe termen lung. Doar supunere de moment, o alegere instinctivă între două lucruri nedorite, unul mai nesuferit ca altul.

Învăţaţi să validaţi spiritul din ei, să găsiţi potenţialul lui adevărat şi abia apoi să încercaţi să modelaţi împreună – ca într-o negociere blîndă – graniţele aspiraţiilor proprii şi ale predispoziţiilor lor native. Nu poţi trece peste el, iar dacă o faci cu duritate, nu vei educa un comportament anume sau altul; vei reuşi doar să reprimi tendinţe despre care copilul află că nu-ţi plac, pe care ajunge să şi le ascundă, adormindu-şi natura. Dorinţa oricărui copil este să se vadă în ochii tăi. De acolo îşi ia puterea de viaţă. Dacă va găsi acolo, repetat, reflecţia nereuşitelor sau laude exagerate pentru micile lui victorii – va învăţa că valoarea personală este legată de aprobarea ta. Va învăţa să aleagă cu ochii închişi.

Pentru copilul tău nu eşti un dumnezeu, ci doar un însoţitor – unul care poartă lumina experienţei, care ştie să îl asculte şi să recunoască cine este el. Nu trebuie să-l determini să facă ce e bine, poţi doar să îl inspiri.

Culmea e că toate lucrurile acestea se întîmplă între graniţe precise. Libertatea se învaţă în mijlocul constrîngerilor de tot felul. În prima fază a vieţii lor, copiii sînt ca apele în dezgheţ, alunecînd din vîrful muntelui, în toate direcţiile, impetuos, pe oriunde găsesc făgaşe, cît de mici. Îşi încearcă puterile, te provoacă, testează şi îşi caută direcţia. Energia celui mai fabulos gheţar se împrăştie în fire mici şi rapide, într-o curgere fără sens şi orientare. Dacă dezgheţul găseşte o albie bine săpată, apa se va duce într-acolo, natural. Va curge impetuos şi cu vuiet într-o direcţie clară.

Ştiu o mulţime de părinţi care-s ca muntele de mari şi importanţi – numai că nu reuşesc să canalizeze nimic. Nu fac decît să stăvilească, să impună curgerii baraje ad-hoc, mai mult sau mai puţin inspirate.

Cum l-ai trimis tu la mine?

I-ai dat de mic de toate, i-ai preîntîmpinat orice dorinţă – încă înainte de a şi-o fi formulat, i-ai ameliorat cu promptitudine orice stare de disconfort, te-ai alarmat la fiecare scîncet şi ai făcut din strănuturile lui un capăt de ţară. L-ai lăsat să cîştige la orice joc şi i-ai luat partea la conflictele de pe terenul de joacă. I-ai legat şireturile pînă la 7 ani, i-ai suflecat mereu mînecile şi tras maieul, la spate, ca să nu răcească. Ştiu, ai fost un părinte bun, fiindcă nu l-ai lăsat să sufere. Acum nu mai are nimic de făcut, decît să înveţe. Asta e răsplata ta.

În tot procesul ăsta de revărsare a bunătăţii tale, i-ai dat şi altceva, hotărîtor şi greu de modificat: inerţie A învăţat, de mic, să îşi seteze aşteptările pe frecvenţa unui anumit nivel de confort interior.

Ghici ce? Învăţarea nu înseamnă confort, nici echilibru. Învăţarea înseamnă conflict interior – disonanţă cognitivă, problematizare, luptă interioară pentru auto-lămurire. Înseamnă ieşire din zona lui de confort, aventurare în stări de încordare, auto-supunere la frustrare, amînarea recompensei, rezistenţă la eşec şi îndîrjirea de a ieşi din drumurile înfundate şi a apuca pe altele. Un copil căruia i-au fost preîntîmpinate deja pîna la 7 ani cam toate nevoile – se va bloca uşor, în aşteptare sau în renunţare. Modul lui de operare e setat deja pe principiul minimului efort. Lucru la care ai contribuit din plin, fiind un părinte bun.

Ce pot face eu pentru tine?

Am învăţat să ghicesc, din privirea copilului tău, dacă eşti un părinte care ştie să-l certe sau să-l facă să aleagă. Dacă îţi aparţine ţie sau sieşi. Am învăţat să adulmec frica şi să recunosc inerţia. Vestea bună este că fiecare copil – chiar şi al tău – dă tot ce are el mai bun şi este, în orice moment, cea mai bună variantă a lui.

O altă veste bună este că eu sînt un profesor bun: pot să-mi adaptez strategiile. Pot, din cînd în cînd, să-l cert sau să-l încurajez. Pot chiar să îi explic şi a cincea oară sau să îi şterg, înţelegătoare, lacrimile de pe faţă. Pot face lucrurile să pară mai bune de la o zi la alta.

Nu pot însă rescrie lecţia lui despre libertate, nici devirusa sistemul lui de frici, nici transforma curentul care îi alimentează efortul. Nu pentru că n-aş vrea, ci pentru că firul care îl leagă de tine are împămîntare la tine, acasă, în tensiunea aspiraţiilor voastre de viaţă. Şi în definiţia pe care ştii s-o dai, la rîndul tău ”părintelui bun”.

Oana MORARU, Contributors.ro