Introducere în „teoria” unionismului convenţional

Cele 8 minciuni pe care se întemeiazăunionismul primitiv-militant

MINCIUNA NR. 4: „Atunci (deci), să ne unim cu România !”, „Acum putem/ sîntem liberi să ne unim cu România !”

I.4. Am văzut pînă acum cît de mincinoase, cît de viclene şi de false sînt primele trei afirmaţii din lanţul „convingerii” unioniste. Acum să trecem la cea de-a patra afirmaţie, care nu este cu nimic mai „adevărată” decît primele trei. Dar, pentru moment, pentru o experienţă logică, să ne închipuim absurdul precum că primele trei afirmaţii ar fi adevărate întru totul.

Chiar dacă aceste afirmaţii ar fi adevărate, ultima afirmaţie – „atunci (deci), să ne unim cu România !” – este, cel puţin, la fel de falsă. Să vedem de ce.

Unirea oricăror două state transformă două state în unul singur. În urma unirii a două state nu înseamnă – din punct de vedere geopolitic, sub aspectul raportului de forţe pe plan internaţional şi regional – că dispare un actor geopolitc, iar altul îşi continuă existenţa. Logica firească a relaţiilor internaţionale, mai exact al raportului de forţe dintre state, este cu totul alta.

Sub aspect geopolitic, dar şi din perspectiva logicii noastre de fiecare zi, statul care se uneşte cu un alt stat dispare politic, dispare ca centru de luare a deciziilor, dispare ca autoritate asupra foştilor săi cetăţeni. Dar el nu dispare ca populaţie, ca teritoriu, ca potenţial economic, demografic, ca resurse naturale sau financiare, ca resurse informaţionale sau militare. Toate aceste resurse, întregul potenţial, teritoriu etc. trec sub autoritatea celuilalt stat. Astfel, potenţialul economic, financiar, demografic şi, ca urmare, potenţialul militar, al statului care a primit toate aceste resurse, creşte în salt. Adică statul care primeşte aceste resurse devine brusc, practic, sub aspect geopoltic, un alt stat, un actor geopolitic diferit de fostul actor. Astfel, apare un nou actor geopolitic, cu un nou potenţial, mai mare, cu noi hotare. Ca urmare, raportul de forţe pe arena internaţională se schimbă, uneori radical. Iar la nivel regional se schimbă radical întotdeauna.

Prin urmare, unirea a două state nu înseamnă dispariţia unui stat şi păstrarea celuilalt stat, ci înseamnă dispariţia a două state vechi şi apariţia unui nou stat. Exact aşa s-a întîmplat în 1859 cînd au dispărut Ţara Moldovei (de fapt, a rămăşiţelor ei, căci ea a fost în 1775 ciopîrţită de către Imperiul Habsburgic prin ocuparea Bucovinei, iar jumătatea de Răsărit din ceea ce rămăsese a fost anexat la Imperiul Rus în 1812) şi Muntenia. Iar în locul lor a apărut noul stat numit în mod mincinos România. „Mincinos” – căci el nu reprezenta cîtuşi de puţin interesele românilor, nici ale muntenilor, cu atît mai puţin ale moldovenilor, ci strict interesele celor care l-au confecţionat – masoneria franco-britanică ca unealtă a oligarhiei financiare globale.

Acest stat era nou prin toate – prin legi, prin instituţii, prin modul de formare a puterii, prin rolul covîrşitor al străinilor în noul stat (mai ales după recunoaşterea în 1878 a „Independenţei” noului stat „românesc”), prin noua politică de imigrare, cînd străinii primeau gratis cîte 4 hectare de familie pe seama băştinaşilor, cînd ţăranii deseori nu aveau nici un hectar de pămînt. Şi toţi aceşti străini erau de credinţă opusă celei creştine. Noile legi au făcut aşa ca întreaga industrie, întregul comerţ şi întregul sistem bancar să se afle în proprietatea numai şi numai a străinilor, iar băştinaşii – moldovenii şi muntenii – să nu mai aibă nici un acces la întreprinderi indusrtriale, de comerţ sau la bănci decît în calitate de angajaţi, cumpărători sau datornici. Adică, numai în calitate de plătitori, de surse băneşti şi de muncă pentru noii stăpîni ai românilor „independenţi” „uniţi” în statul „lor” la care „au visat de veacuri”.

Din punct de vedere formal, conducerea noului stat era înfăptuită de către localnici, majoritar munteni, iar apoi şi de o dinastie germană cu rădăcini iudaice. Aceşti localnici erau cu toţii nişte vînduţi străinilor şi făceau politica lor, în interesele străinilor şi strict pe seama jupuirii băştinaşilor. Exact cum face acum conducerea formală a Republicii Moldova (de România nici nu are rost să pomenim) în frunte cu liderii partidelor pro-europene de la guvernare şi cu proprietarul lor.

Lichidarea Moldovei şi Munteniei cu scopul înfiinţării în locul lor a unui nou pseudo-stat, ca unealtă a finanţei globale, s-a făcut cu sprijinul Angliei şi Franţei de atunci. Mai exact, diplomaţii acestor ţări au asigurat prin presiuni politice şi economice, diversiuni informaţionale şi viclenii „diplomatice” recunoaşterea noului stat de către Imperiul Rus, Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic – viitoarele victime ale Primului Război Mondial, care a şi fost organizat tocmai în scopul lichidării acestor imperii.

La fel s-a procedat şi în 1918, cînd aceeaşi Anglie şi aceeaşi Franţă, ca organizatori ai Primului Război Mondial şi ca învingători în el, împreună cu SUA au înfăptuit „Marea Unire”. Astfel jugul României mici s-a extins asupra tuturor celor din jur care puteau fi numiţi români, jugul mic fiind înlocuit cu jugul mare al României Mari. Doar că de data asta făptaşii „unirii” – finanţa globală – nu au izbutit să-i convingă pe sovietici (deoarece între timp Stalin alungase de la putere clica troţkistă a finanţei globale) să recunoască „unirea” „Basarabiei” la „ţara-mamă”- „România”.

Iar secta unionismului continuă să ne hrănească cu basme despre faptul că „Unirea mică” şi „Unirea mare” ar fi fost făcute numai şi numai la dorinţa „poporului român” şi de către români. Unii reprezentanţi ai „poporului român” au fost numai figuranţi muţi şi periferici în spectacolul în două epizoade înscenat de străini după regia acelora cu denumirea „patriotică” „Unirea-1” şi „Unirea-2”, adică „unirea” din 1859 şi „unirea” din 1918.

Ce rezultă din toate acestea ?

1. Unirea a două state este un fenomen geopolitic şi, prin urmare, se supune legilor geopoliticii, adică ea nu se poate înfăptui decît cu acordul tuturor părţilor interesate – adică a actorilor geopolitici. Or, nici populaţia Republicii Moldova, nici populaţia României, nu sînt actori geopolitici, ci doar obiecte ale politicii interne, nicidecum ale celei internaţionale.

Adică, lichidarea Republicii Moldova prin anexarea ei la România („unirea”) nu este de „competenţa” populaţiilor acestor două state şi nici de „competenţa” clasei lor politice. Ele ar putea amîndouă vota în proporţie de 100% pentru unire, iar dacă actorii geopolitici reali vor spune „Nu !”, atunci nici o unire nu va fi înfăptuită.

1. Lipsa acordului tuturor actorilor geopolitici interesaţi în schimbarea statutului geopolitic al vreunui stat conduce în mod automat la conflict armat de proporţii.

Vedem ce se întîmplă în Ucraina, în Siria cînd dorinţa americanilor de a schimba confirguraţia geopolitică fără acordul altor puteri – Rusia, Iran, China etc. – a condus în mod inevitabil la rezistenţa celor neglijaţi. Astfel au izbucnit aceste conflicte armate extrem de sîngeroase.

Deci, încercarea de a înfăptui lichidarea Republicii Moldova (care are constituţional statutul de neutralitate*) prin înghiţirea ei de către SUA (prin anexarea ei formală la „statul” România, căci România, după cum am văzut, nu există ca stat, ca centru de decizii pentru populaţia sa) şi fără acordul altor centre de decizie din lume – în primul rînd Rusia şi China – va conduce la război deplin pe teritoriul Moldovei. Să nu uităm nici de factorul militar tiraspolean. Iar la nivel regional lărgirea filialei „româneşti” a SUA va stîrni rezistenţa invidioasă a tuturor filialelor vecine ale SUA – Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Serbia –, care şi ele vor pune pe furiş beţe în roate.

Altfel spus, unionismul conduce inevitabil la război „civil” pe teritoriul Moldovei, la un război dintre puteri străine, la un război care nu poate nicidecum ţine seama de interesele băştinaşilor, fie ei cetăţeni ai RM sau ai României, fie ei moldoveni, munteni sau oricine altcineva.

Altfel zis, secta unionistă este nu numai totalitară, dar este şi o sectă distructivă.

Socotim, astfel, că am arătat cu dovezi destule minciuna care se conţine în îndemnul provocator „Să ne unim cu România !” Iar dacă mai adăugăm aici şi minciuna tuturor celorlalte afirmaţii care, potrivit unionismului, conduc la necesitatea unirii, căpătăm întreaga nimicnicie, găunoşie şi coţcărie a unionismului. (va urma)

Benedict CIUBOTARU

*Schimbarea însăşi a statutului de neutralitate poate duce la război civil în Moldova, aşa cum s-a întîmplat în Ucraina cînd aceasta a fost trecută (în urma loviturii de stat din februarie 2014 în tabăra NATO împotriva Rusiei. Rusia, absolut firesc şi previzibil, a ripostat îndată, sprijinind mişcările separatiste din Ucraina.