În Parisul ocupat de naziști, numele de „Louvre” spunea lumii „mare artă”. Însă naziștii au preferat să își organizeze jaful de opere într-un loc mai discret: Jeu de Paume, un muzeu relativ mic, lipit de Grădinile Tuileries, cunoscut mai ales de pasionații de artă modernă.

Clădirea era perfectă pentru planurile lor: suficient de centrală pentru a fi ușor de controlat, dar destul de puțin cunoscută încît să nu atragă prea multă atenție. Acolo au transformat sălile într-un fel de „gară” a capodoperelor furate: tablouri luate din colecții evreiești, din case particulare și galerii, aduse pentru sortare, fotografiere și expediere spre Germania.

În mijlocul acestui furnicar, printre Monet, Cézanne, Vermeer și zeci de artiști moderni, se afla o femeie pe care ofițerii germani o vedeau ca pe o simplă arhivară. Numele ei era Rose Valland. În ochii lor, era „o mică funcționară tăcută”, care își vedea de treburile ei. Această subestimare avea să-i coste scump: aproximativ 60.000 de opere de artă au fost mai tîrziu recuperate datorită ei.

Ceea ce naziștii nu știau: Rose Valland vorbea fluent germana, avea studii la școli de artă de elită și, înainte de invazie, deja conducea activitatea muzeului Jeu de Paume. Era departe de imaginea unei „secretare cuminți”.

Cînd regimul nazist de ocupație a preluat clădirea și directorul francez a fost nevoit să se retragă, i-a spus atît: „Observă totul. Spune-ne totul”. Rose a dat din cap și a rămas.

Timp de 4 ani, a interpretat același rol: femeia invizibilă, discretă, care clasifică documente și pare că nu înțelege ce se discută în jurul ei.

Hermann Göring, omul de încredere al lui Hitler, a venit la Jeu de Paume de 21 de ori în total, alegînd tablouri furate ca pe niște trofee personale. Rose se afla la cîțiva metri, cu un creion și niște hîrtii în față, aparent preocupată de „evidențe tehnice”. În realitate, memora fiecare nume de artist, fiecare destinație, fiecare indiciu logistic.

Ofițerii germani vorbeau fără rețineri lîngă ea. Erau convinși că nu înțelege limba lor.
Discutau despre:  numere de tren; rute și orare; depozite din castele, tuneluri, mine de sare; liste întregi de colecții confiscate.

Rose asculta, tăcea și învăța pe dinafară. Seara, acasă, își deschidea caietul și scria tot ce reținuse. „Caietul meu era arma mea. Memoria mea era scutul meu”, avea să spună mai tîrziu. De două ori a fost aproape să fie descoperită. Dacă notițele ar fi fost găsite, sentința ar fi fost, aproape sigur, execuția. Cu toate acestea, a continuat. A discutat cu șoferii de camioane, a copiat pe ascuns liste de transport, a transmis informații Rezistenței franceze, inclusiv ce trenuri transportau artă, pentru ca acestea să nu fie bombardate din greșeală.

În Iulie 1943, Rose a văzut una dintre cele mai brutale imagini ale războiului cultural dus de naziști. În curtea Jeu de Paume au fost adunate sute de tablouri considerate „degenerate”: lucrări de Picasso, Miró, Klee și alți artiști moderni. Au fost stivuite într-o piramidă uriașă de pînze și rame, apoi li s-a dat foc. „Am văzut cum fețele se topeau în flăcări”, își amintea ea. „Tot ce puteam face era să-mi amintesc”. Nu a putut opri focul, dar a continuat să păstreze fiecare nume, fiecare inventar, pentru momentul în care lumea va dori să repare ceva din rău.

Pe măsură ce frontul se prăbușea, naziștii au încercat să-și „salveze” prada. În August 1944, Rose a aflat că un transport de 148 de lăzi pline cu capodopere urma să plece din Franța. Avea deja notate: numerele vagoanelor; gara de plecare; destinația. A transmis datele Rezistenței. Trenul a fost interceptat, iar operele de artă au fost salvate. Fără acele caiete, acest episod ar fi rămas un transport anonim, pierdut în haosul retragerii.

După eliberarea Parisului, Rose Valland a trăit un episod amar: a fost arestată pentru scurt timp, suspectată că a colaborat cu ocupanții, tocmai pentru că își păstrase postul la muzeu. „Am fost tratată ca o trădătoare”, spunea ea, „în timp ce caietele mele conțineau adevărul”. Cînd ofițerii americani au început să-i răsfoiască notițele, perspectiva s-a schimbat radical. În caietele ei se aflau date precise despre peste 20.000 de lucrări: autor, proprietar inițial, locul de confiscare, numărul de transport, depozite intermediare. Un ofițer american i-a spus: „Știi mai multe decît noi toți la un loc”.

După război, Rose nu s-a întors la o viață liniștită de muzeu. A petrecut următorii 8 ani în Germania, lucrînd alături de echipele aliate pentru a localiza operele dispărute. Castele izolate în munți, tuneluri feroviare dezafectate, mine de sare transformate în seifuri, peste tot, urma lăsată în caietele ei se dovedea exactă. A depus mărturie la procesele de la Nürnberg, inclusiv în fața lui Hermann Göring. Ironia istoriei: omul care o ignorase vreme de 4 ani în aceeași sală de muzeu era acum obligat să răspundă la întrebările ei și ale judecătorilor.

În total, Rose Valland a contribuit la identificarea a aproximativ 60.000 de opere de artă. Dintre acestea, circa 45.000 au fost returnate proprietarilor de drept sau moștenitorilor lor, familii, nu doar colecții. „Nu restaurăm tablouri”, spunea ea. „Restaurăm familii”. Nu a făcut paradă din ceea ce realizase. Memoriile ei sunt atît de reținute încît unii critici au remarcat că pare „aproape jenată de propriul curaj”.

Povestea lui Rose Valland arată că rezistența nu înseamnă doar arme, sabotaj sau lupte directe. Uneori înseamnă: femeie singură la un birou; care pare că arhivează hîrtii; dar de fapt adună dovezi pentru viitor. „Cea mai periculoasă persoană”, spunea Rose, „este adesea cea pe care nimeni nu o observă”.

Iar Jeu de Paume, micul muzeu pe lîngă care mulți treceau fără să știe ce se întîmplă înăuntru, a devenit, prin ea, locul unde jaful sistematic al Europei a început, încet, să fie inversat. (Sursa: Ochiul Minții)