Cristian Unteanu

Cine, cînd şi în ce format desenează noile zone regionale de influenţă în jocul UE? NATO / RUSIA? Aceasta este, pe fond, întrebarea la care răspunde foarte precis, chiar dacă într-o formă atît de condensată încît a fost doar parţial receptată de analiştii noştri, intervenţia ambasadorului SUA la Chişinău.

Dincolo de interpretările normale şi extrem de pasional-indignate, se creează un fel de perdea de fum care ocultează marele joc, cel care este, la rîndul său, parte componentă a schimbării globale de paradigmă. Cea care, în final, urmează să ducă la o stabilizare atît de mult dorită în relaţiile dintre superputeri, proces anevoios la care se lucrează de mai multe decenii în zone discrete. Proces grăbit acum să intre în ultima fază de joc deoarece s-au multiplicat şi, în consecinţă, au devenit periculoşi diverşii vectori de instabilitate.

Pe măsură ce situaţia se tensionează în ritmul exponenţial de acum, politeţurile diplomatice sunt lăsate de-o parte sau ignorate în mod brutal, în locul lor apărînd mesaje ca cel ce ne-a sosit de la Chişinău. Ce a spus exact acest mesaj şi, mai ales, pentru cine au fost spuse cuvintele respective? În primul rînd (personal cred că exclusiv) pentru cancelariile occidentale şi cea de la Kremlin. Deoarece, după părerea mea, mesajul spus la Chişinău privind soluţia optimală din punct de vedere american ca rezolvare a problemei transnistrene poate fi şi baza pentru o soluţie negociată, exact în aceiaşi termeni, pentru situaţia din Ucraina.

Problema fundamentală este cea a existenţei „conflictelor îngheţate“ cea mai problematică realitate conflictuală întreţinută de Rusia în puncte strategice din jurul Mării Negre şi din zona Mării Caspice, situaţie spre care se îndreaptă acum şi estul Ucrainei. E vorba despre teritorii cu statut politic incert, cele mai multe cu independenţă auto-proclamată dar nerecunoscute decît de Moscova şi de alte cîteva state ale lumii dar, cel puţin strict formal, parte a unor entităţi statale care se proclamă independente şi suverane. Dar care, în acelaşi timp, nu mai exercită (sau nu mai pot exercita) absolut niciun fel de control, nici administrativ şi nici militar sau de securitate, asupra teritoriilor rebele. Este o situaţie stranie şi cu un cert potenţial de explozie, oricînd, rapid şi cert. Dar, pe fond, nu numai costisitor ci chiar şi neconvenabil pe termen lung pentru autorităţile Federaţiei Ruse.

Din mai multe motive: zonele respective au devenit absolut dependente de sprijinul militar şi economic al Moscovei, lucru sustenabil şi posibil pe termen scurt şi mediu, dar imposibil de gerat pe termen lung; apoi, situaţia asta a generat şi un model de comportament, cel al dependenţei, care a dus foarte rapid la formularea unor cereri de alipire la "Mama Rusie".

Ei bine, entuziastă în a le susţine într-un prim moment, Moscova nu vrea să-şi mai bată capul cu aducerea în structura naţională a Rusiei a unor teritorii fără resurse, fără alte perspective economice decît cele date de o creştere a dependenţei populaţiei lor sărace de piaţa muncii rusească...orizont deloc atrăgător. Aşa că, destul de rapid, au făcut propunerea federalizătii statelor pe care se află zonele de conflict îngheţat. Astfel, grile economice trec în responsabilitatea statului naţional şi suveran, iar zonele în dispută obţin într-atît de mult drepturi şi prerogative politice încît pot deveni foarte uşor, la nevoie, un punct de sprijin pentru Rusia şi, în orice caz, vor constitui o zonă fermă de influenţă în regiune. Soluţie care are încă un merit: păstrează în statul suveran şi independent o zonă-problemă cu populaţie majoritară de etnici ruşi, element mereu decisiv în orice competiţie electorală.

Pentru SUA, o asemenea soluţie pentru Transnistria este perfect acceptabilă dacă, prin asta, cel puţin formal, se păstrează graniţele recunoscute internaţional ale Republicii Moldova. Dar, cu mult, mult mai important este că un asemenea aranjament poate constitui baza de discuţie cu Rusia în ideea de a agrea  soluţie federală în Ucraina, oprind astfel dezvoltarea conflictului actual, extrem de primejdios de la graniţa directă cu NATO...şi nu numai. Drept care, vă rog, să ne amintim de "Memorandumul Kozak" (sau "Planul Kozak) articulat în 2003 de Dimitri Kozak, un apropiat al Preşedintelui Putin care propunea „crearea unui stat moldovenesc federal asimetric“, un stat federal în care regiunea transnistreană să aibă un statut egal în federaţie cu restul ţării. Urma să se constituie un parlament bicameral, cu o cameră inferioară aleasă prin reprezentare proporţională şi un Senat, unic legislator, cu 13 senatori aleşi de camera inferioară federală, 9 din Transnistria şi 3 din Găgăuzia. Ideile conţinute în Memorandum au fost respinse cu indignare la Chişinău şi, de atunci, textul a rămas piesă documentară de arhivă.

Şi atunci?

În mesajului ambasadorului american găsim o formulare cheie privind Transnistria: statut special. Ceea ce poate relansa, într-un cadru nou, Planul Kozak dar fără a mai face apel la perspectiva federală, cel puţin nu formal şi direct, ci folosind o soluţie deja existentă şi aplicată în Europa şi, în orice caz, puternic susţinută de Consiliul Europei. Vă rog să consultaţi un document din octombrie 2013 intitulat „Regiuni şi teritorii cu statut special din Europa“. 

Este o pledoarie politică şi o argumentare juridică în favoarea unor asemenea structuri "care există în mai multe state membre ale Consiliului. Ele se bucură de puteri legislative, administrative şi financiare mai numeroase şi mai puternice. Sunt create pentru a răspunde nevoilor particulare ale unor anumite teritorii datorate, printre altele, istoriei lor, poziţiei geografice,culturii sau caracteristicilor lingvistice, fără a schimba însă structura generală a statului. Persistenţa unor conflicte regionale în cadrul unor anumite state membre sugerează că există pe mai departe nevoia constituirii unor aranjamente constituţionale specifice pentru regiunile cu identităţi puternice... statutul special de autonomie regională poate să fie un argument puternic de contrabalansare a tendinţelor secesioniste..."

În document veţi regăsi conceptul de "distribuţie asimetrică a puterilor" care ar conduce, după părerea autorilor textului respectiv, la crearea de soluţie adaptate fiecărui caz în parte, rezolvînd situaţiile conflictuale şi oferind un statut de largă autonomie cu respectarea formulei statale existente. Intrăm însă într-un domeniu extrem de sensibil şi delicat deoarece avem, în mare, trei asemenea categorii de teritorii cu caracter special. Iată în imaginea alăturată harta celor care depind de ţări europene, fac parte din structura lor şi se află într-un foarte complicat proces relaţional cu UE.

Observaţi că într-una dintre categorii se înscriu "teritoriile de peste mări", rămăşiţe ale fostelor imperii coloniale. Cealaltă categorie "cazurile speciale" este constituită din teritorii care au aranjamente ad-hoc cu UE. Unele dintre acestea sunt denumite "protocol territories" deoarece statutul lor este gerat de protocoale ataşate la protocoalele de aderare la UE ale ţărilor din care fac parte. Zonele care fac parte din UE sunt: Muntele Athos, zona-tampon ONU din Cipru, Gibraltar, Insulele Aland, Campione d'Italia şi Livigno, Ceuta şi Mellita, Busingen şi Hochrhein, Hellgoland. Iar cele care nu fac parte din UE: Ciprul de Nord, Insula Man, Insulele Feroe, Channel Islands şi Akrotiri şi Dekhelia.

În cea de-a treia categorie intră "zonele de extra-teritorialitate" precum Canalul Saiman, teritoriu special al Rusiei şi gerat de Rusia şi Finlanda conform prevederilor unui tratat care permite navigaţia. Sunt în vigoare legile ruseşti, dar este aplicată şi jurisdicţia finlandeză privind regulile maritime şi folosirea personalului. O altă asemenea zonă este şoseaua Varska-Ulitina din Estonia care trece - pe o lungime de 1 km - pe teritoriul rus. Nu are niciun punct de conexiune cu alte drumuri din Rusia, este interzisă oprirea maşinilor sau mersul pe jos de acest drum. Este o zonă care face parte din teritoriul naţional rus dar, de facto, este şi parte a Zonei Schengen. Este un model posibil. Marginal european dar, după cum vedeţi, aplicat.

Întrebarea este dacă, aşa cum afirmă de mai mult timp unele surse din Bruxelles, există o negociere profundă SUA-UE-RUSIA care să permită deblocarea tuturor „conflictelor îngheţate“ printr-o asemenea soluţie negociată şi construită în funcţie de fiecare caz în parte. Începînd cu Ucraina, trecînd prin Transnistria, ajungînd în Nagorno-Karanach şi Ossetia. Necunoscute sunt multe, de la reacţia guvernelor din zonă pînă la nebănuitele opţiuni care ar putea fi luate de forţele separatiste şi autonomiste. Dar, într-un asemenea caz, la un asemenea nivel de negocieri, cu perspectiva rescrierii hărţilor de putere la o asemenea scară, presiunile cu siguranţă vor fi pe măsură. Începînd, eventual, cu un mesaj american venit dintr-o ţară aflată în apropierea momentului unor alegeri politice esenţiale. Moment ales deloc întîmplător, tocmai pentru a da greutate semnalului. Şi România? Ştiţi deja răspunsul dat tot de aliatul nostru strategic:

„Moldova trebuie să rămînă un stat suveran şi independent în cadrul unor graniţe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică şi nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică şi oamenii din Moldova pentru ca ei toţi să contribuie la realizarea unei ţări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova îşi are propria sa istorie şi propriile provocări, printre care este faptul că Moldova este o ţară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite si desigur, mai este si problema transnistreana, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova“. (James Pettit, ambasadorul SUA la Chişinău)

Asta e. Aşa se fac jocurile. Iar noi asistăm cu interes la ele.