În absolut toată lumea normală, adică în ţările civilizate, există cîteva obiective de Stat care beneficiază de o anumită protecţie, o protecţie specială, iar aici e vorba despre Preşedinţie, Casă Regală, Armată, Servicii Secrete ori laboratoare de cercetare de interes naţional, cu un grad de securizare sporit. În rest, Parlamentele, Guvernele, Ministerele, premierii, miniştri, liderii de partide ori primarii de oraşe sînt apăraţi relativ convenţional, însă în primul rînd de propriul mandat, de legitimitatea democratică prin care au fost aleşi ori numiţi în urma votului universal. Paza lor de corp este poporul care i-a votat şi în slujba căruia se află. Paza lor de corp este însăşi onestitatea cu care se pun în slujba cetăţeanului. Da, există gărzi de corp pentru premieri, numai că mulţi dintre aceştia, în Europa, le ignoră şi circulă la fel ca şi cetăţenii obişnuiţi, cu trenul, bicicleta sau metroul.

Un Preşedinte de ţară, o Casă Regală, o Armată, Serviciile Secrete sau laboratoarele de cercetare de interes naţional pot fi oricînd ţinta unor atacuri externe deoarece ele reprezintă „embleme naţionale”, nu însă şi celelalte entităţi, aceasta întîmplîndu-se în cazuri cu totul şi cu totul excepţionale, de o beligeranţă excepţională.

În absolut toată lumea normală, adică în ţările civilizate, Parlamentele, Ministerele, celelalte instituţii de interes public şi conducătorii lor sînt accesibile şi accesibili oricărui cetăţean fără oprelişti, mai cu seamă presei. Aceste lucruri se întîmplă deoarece acolo există o normalitate în care se înscriu, în egală măsură, şi cetăţenii, şi demnitarii de Stat. Se întîmplă pentru că demnitarii ştiu că sînt plătiţi din buzunarele contribuabililor, că ei sînt în slujba cetăţenilor, nu invers, dar şi cetăţenii sînt conştienţi de aceste relaţii cetăţean-demnitar, cetăţean-Stat. Este o anomalie ca un politician, o dată învestit într-o funcţie de demnitate publică, să se izoleze de oameni, să fie păzit „împotriva lor” de gărzi de corp. Cînd se întîmplă acest lucru, e clar că avem de-a face cu germenii dictaturii.

Republica Moldova se situează în afara contextelor amintite mai sus. Aici, orice neica Nimeni, care a ajuns în condiţii suspecte într-o funcţie publică ori votat din ignoranţă în urma manipulării electorale, se metamorfozează, peste noapte, într-unul care se crede Alesul Domnului, la care „prostimea” nu trebuie să aibă acces ca să „nu-l murdărească” cu „vulgul” ei. Se întîmplă asta cu indivizi ajunşi „sus” chiar dacă pînă mai ieri se ocupau de hoţii mărunte sau mai mari, făceau trafic de influenţă sau erau slugi credincioase unor afacerişti sau politicieni „ajunşi”, care i-au răsplătit pentru serviciile aduse cu un fotoliu de deputat ori ministru.

Zilnic, locuitorii Chişinăului au prilejul să se confrunte cu obscenitatea publică a demnitarilor de Stat a căror deplasare prin oraş este precedată de sirenele maşinilor şi blocarea circulaţiei celorlalţi pînă trec ei, iar asta cu concursul „profesional” al poliţiştilor care eliberează traseele pentru „tihnita trecere a aleşilor poporului”. Ei au prioritate pentru că trebuie să fie punctuali. Ei au prioritate pentru că trebuie să lucreze pentru „binele poporului”, un bine despre care nu au habar cum arată, dar ştiu cum să-l promită „prostimii” că va fi. Pentru ei, cetăţenii de rînd, care sînt blocaţi în trafic de poliţişti ca „aleşii” să circule nestingheriţi, nu au prioritate şi pot întîrzia de la treburile lor, chit că cei mai mulţi dintre oameni muncesc mai mult şi mai responsabil decît o turmă de „aleşi” la un loc.

Aproape zilnic, unii moldoveni au prilejul, direct sau prin intermediul televiziunilor, să-i vadă pe unii aleşi sau nealeşi ai poporului cum sînt păziţi de trupe de băieţi cu muşchi gata să sfîrtece, să împuşte chiar pe oricine s-ar uita chiorîş la „obiectivul” păzit de ei. Am avut ocazia să mă conving de prostia fudulă a multor demnitari. Mulţi dintre ei, deşi au averi personale şi maşini de lux, fac pe dracul în patru ca să ajungă într-o funcţie doar pentru a avea pază de corp şi o maşină de serviciu, chiar dacă maşina guvernamentală e o rablă în comparaţie cu cea din garajul lui de acasă. Ei cred că doar astfel „s-au ajuns”! În asta îşi văd ei măreţia! Prin asta cred că impun şi cîştigă admiraţia şi teama populaţiei, mai cu seamă teama!

Pentru ca distanţa şi diferenţa dintre popor şi guvernanţi să fie cît mai bine percepută de către „prostime”, aceştia au montat garduri metalice costisitoare în jurul Guvernului şi Parlamentului. Ca să-l parafrazez pe premierul Filip, aleşii au deturnat sume considerabil de mari pentru construcţia gardurilor din fondurile care trebuia să fie destinate hranei copiilor din grădiniţe. Aceste garduri de protecţie au duble semnificaţii. În primul rînd, moldovenii „trebuie să înţeleagă” că ei nu sînt oameni obişnuiţi, că trebuie să fie priviţi de „prostime” ca nişte Zei, ca nişte Autorităţi Supreme care nu pot fi contestate sau puse la îndoială de către absolut nici un „muritor amărît”. În al doilea rînd, aceste garduri simbolizează laşitatea guvernanţilor, teama faţă de popor, care este generată de realitatea ascunsă că sînt complicii unei guvernări frauduloase, nelegitime şi dictatoriale, că au acceptat, prin compromis, să ocupe diferite funcţii nu pentru binele ţării şi al moldovenilor, ci pentru propria bunăstare, căci acesta este rostul adevărat al dorinţei fiecăruia de a face parte din actualul Guvern şi actuala majoritate parlamentară.

O altă categorie „selectă” a celor care beneficiază de pază personală „bine înarmată” este cea din care fac parte oameni care nu au absolut nici o funcţie înaltă în Stat. În context european vorbind, protecţia lor cu gărzi înarmate este de-a dreptul caricaturală. În context moldovenesc, ne face să ne gîndim la felul în care sînt păziţi marii traficanţi de droguri şi armament din America de Sud ori dictatorii din acelaşi continent sau Africa.

În această conjunctură, îi amintesc pe Vladimir Plahotniuc şi pe primarul provincial de la Orhei Ilan Şor. În mod normal, chişinăuienii ar trebui să se revolte că o stradă care le aparţine este blocată circulaţiei auto pentru că şi acolo Plahotniuc are o casă, porţiunea din strada Bulgară dintre b-dul Ştefan cel Mare şi strada 31 August. Moldovenii nu se pot revolta însă că Şor este păzit de parcă ar fi Preşedinte de ţară, ci îşi pot pune întrebări revoltătoare. În mod normal, Şor ar trebui păzit, dar de gardieni, în puşcărie. Se întîmplă astfel, însă, pentru că, pare-se, este înrudit rău de tot cu Plahotniuc, prin intermediul miliardului furat, al aeroportului şi cîte şi mai cîte nunţi şi botezuri.

Nefirescul faptului că Plahotniuc este păzit de parcă ar fi Preşedintele SUA sau al Rusiei, el nefiind altceva decît un banal preşedinte de partid, la urma urmei, chiar dacă este la guvernare şi majoritar prin fraudă, ne dă şi dimensiunea inamicilor lui, dar şi a motivelor pentru care aceştia îi doresc lichidarea. El, trăind în această izolare totală de lume, ca într-un bunkăr, s-a obişnuit deja cu această nefirească dimensiune a vieţii lui. De o gravitate fundamentală este realitatea că izolarea lui multiplă, faţă de popor, de inamicii personali pe care doar el îi ştie şi faţă de restul lumii, a proiectat-o şi a impus-o întregii ţări, tot pentru propria-i securitate.

Numai astfel se poate explica tupeul mafiot pe care l-a impus actualei guvernări şi majorităţi parlamentare controlate de către el ca să sfideze UE şi SUA, în chestiuni elementare ce ţin de dreptul internaţional, libertatea Justiţiei, libertatea presei, lupta împotriva fraudelor fiscale şi pentru demascarea furtului miliardului, respectarea Constituţiei etc. Tot în acest context se înscriu şi provocările cu iz de şantaj-negociere cu federaţia Rusă.

Puşcăriabilul de lux Şor face parte din tot acest context de izolare a ţării de ea însăţi şi de restul lumii, iar faptul că este păzit ca pe Sfintele Moaşte este destul de grăitor. Este umilitor însă pentru cetăţenii acestei ţări cum acest individ îi dispreţuieşte, cum, prin metode absolut drăceşti, îi transformă pe unii moldoveni într-o turmă flămîndă, slugarnică, obtuză şi fanatică doar prin aceea că le aruncă în mijlocul drumului o pîine ca să se bată pe ea între ei ca disperaţii.

Guvernul, Parlamentul, Poliţia, Armata, Justiţia, Procuratura, SIS, BNM şi absolut toate celelalte instituţii ale Statului nu mai aparţin de mult poporului, măcar cîte de cît convenţional, ci exclusiv celor care se apără de popor prin gărzi de corp şi garduri metalice. Moldoveanul încă nu ştie că trăieşte într-un Stat poliţienesc, într-un Stat în care el este doar o statistică în permanentă descreştere. Celui care se protejează prin gărzi de corp şi garduri metalice nu-i pasă dacă moldovenii vor muri pînă la unul. El e mulţumit, căci aceleaşi gărzi de corp îl vor însoţi la reşedinţele lui de lux din Elveţia sau Franţa, ca să trăiască liniştit, în uitarea că, în final, şi el este muritor, că şi el va devenii un hoit în putrefacţie.

Acum înţelegeţi de ce această ţară este sub asediul propriului ei asediu?

Mihai CONŢIU