De acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte. 2015 nu este doar un an pierdut, ratat, o buclă din care Moldova pare că nu poate să mai iasă. Este anul aflat sub semnul „furtului secolului”, adică a jefuirii prin operațiuni frauduloase a trei bănci, de Economii, Unibank și Banca Socială, de circa un miliard de dolari, sub privirile îngăduitoare ale Băncii Naționale, Ministerului de Finanțe, Procuraturii Generale, Consiliului Național Anticorupție (CNA, un fel de PNA de la București, din perioada Adrian Năstase), Serviciului de Informații și Securitate (SIS). 2015 a fost anul în care controversatul oligarh Vlad Plahotniuc a devenit brandul internațional al Republicii Moldova, fiind identificat în tot mai multe cancelarii drept sursă a răului. Dar 2015 este și anul încolțirii mugurilor speranței că societatea civilă se trezește la viață, că scena politică evoluează nu doar în rău, ci și în bine, că pe piața publică își fac apariția personalități necompromise, figuri noi, carismatice, în jurul cărora s-ar putea construi o alternativă la actualele partide politice.

După o campanie electorală tensionată, rezultatul alegerilor parlamentare de la 30 noiembrie 2014 a fost surprinzător în condițiile în care nemulțumirea populației față de clasa politică atinsese cote alarmante. Scrutinul a fost cîștigat de Partidul Socialiștilor (PSRM) cu 20,5 % (25 mandate), imediat în spatele lui situîndu-se Partidul Liberal Democrat (PLDM) – 20,1 % (23 mandate), Partidul Comuniștilor (PCRM) – 17,4 % (21 mandate), Partidul Democrat (PDM) – 15,8% (19) și Partidul Liberal (PL) cu 9,6% și 13 deputați. Calculul hîrtiei indica o majoritate generoasă de 55 din 101 voturi, pentru o nouă coaliție „pro-europeană”, între PLDM – PDM – PL, care fusese reeditată în mai multe ocazii în ultimii cinci ani.

Miliardul furat aruncă în aer „mămăliga”

De această dată, însă, dinamica a fost cu totul alta și ea a fost dată de anunțarea publică a faptului că din băncile moldovenești a dispărut, nici mai mult, nici mai puțin, un miliard de dolari. Imediat leul moldovenesc s-a prăbușit cu o treime, prețurile la produse au crescut pe măsură, rezultatul previzibil fiind sărăcirea dramatică a populației. Potrivit cifrelor Băncii Mondiale, PIB-ul pe cap de locuitor a scăzut de la 2238 la 1740 $, Moldova consolidîndu-și poziția de cea mai săracă țară din Europa. Sub presiunea opiniei publice, președintele Parlamentului, Andrian Candu, a dat publicității raportul firmei Kroll care a investigat cazul. Acesta, însă, a fost recent infirmat de Procuratura Generală și CNA, atunci cînd l-au trimis pe fostul premier Vlad Filat în judecată.

Cine a mizat pe faptul că „mămăliga” moldovenească nu explodează s-a înșelat. Măcar pe jumătate. În ciuda iernii, grupuri de cîteva sute de tineri s-au coagulat mai întîi pe rețelele de socializare, pentru ca apoi să iasă în Piața Marii Adunări Naționale. S-a constituit în grup de inițiativă care va pune bazele Platformei Civice Demnitate și Adevăr (PCDA). Prima manifestație importantă a avut loc la 22 februarie 2015, sub lozinca „Vrem leul înapoi!” Încă de la primul mare miting al PCDA s-a scandat pentru unirea cu România. Însă mesajul unionist a fost mai degrabă o diversiune care să obtureze principala revendicare a demonstranților, anume anchetarea jefuirii băncilor, tragerea la răspundere a celor care se fac vinovați, pedepsirea lor și recuperarea prejudiciului de 1 miliard de dolari.

La mitingul din 8 aprilie s-au strîns în piață peste 20.000 de oameni. O lună mai tîrziu, la 3 mai, tot peste 20.000 de participanți. Mitingurile împotriva actualei clase politice deveniseră deja un fenomen social. Destul de devreme, controversatul oligarh Vlad Plahotniuc, finanțatorul PDM, devine pentru mulțimea care protestează simbolul răului. Era și reacția mulțimii la manipularea presei controlată de oligarh împotriva PCDA. E drept că nici liderii Platformei nu au izbutit să transmită public un mesaj coerent. Clarificarea a venit abia cu ocazia mitingului de la 7 iunie, cînd PL aflat în campanie electorală la Chișinău a încercat să confiște mitingul PCDA la care oamenii cereau anchetarea furtului de un miliard de dolari, transformîndu-l într-unul de susținere a candidaturii lui Dorin Chirtoacă, nepotul liderului PL, Mihai Ghimpu, care concura pentru un nou mandat de primar al Chișinăului.

Rezultatul a fost dramatic: mii de oameni au început să strige „rușine!” către Chirtoacă și Ghimpu. Mașini și autobuze au intrat în piață, cu steaguri și afișe care sporeau confuzia, în vreme ce Ghimpu a afirmat că manifestanții care nu-l susțin pe nepotul Chirtoacă sunt „agenții Moscovei”. Mesajul a fost imediat preluat de alți lideri liberali care au decretat că cei din PCDA „sunt cu Putin”.

La 6 septembrie, în centrul Chișinăului s-au organizat două mitinguri, unul de peste 50.000, în PMAN, de către platformă, unde se vorbea doar românește, cel de-al doilea miting, al rusofonilor, conduși de fostul comunist Grigore Petrenco, în fața Academiei de Științe, care aduna cîteva sute de oameni. S-a inoculat temerea că cele două demonstrații s-ar putea ciocni. O manipulare evidentă, ambele manifestații fiind împotriva clasei politice cleptocrate și a oligarhului Plahotniuc. Că se cerea recuperarea miliardului furat era esențial. Că asta se face în limba rusă sau în română era secundar.

Maxim 30 de manifestanți, conduși de Petrenco, s-au oprit la reședința lui Plahotniuc, unde au fost asaltați de circa 80-100 de polițiști, inclusiv trupe speciale. Epilogul la această istorie: Petrenco și alți cîțiva lideri ai manifestației din fața casei lui Plahotniuc, se află de cîteva luni în închisoare. Semn că oligarhul, despre care se afirmă că ar controla justiția din Moldova, se teme de demonstranți și încearcă să reteze din rădăcină orice protest care-l vizează direct. După marea demonstrație din 6 septembrie, manifestanții PCDA au ocupat piața, organizînd o tabără de corturi. Ea va fi în scurt timp dublată de o altă tabără de corturi așezată cîteva sute de metri mai încolo, în fața Parlamentului, de partidele considerate pro-rusești, PSRM și Partidul Nostru al primarului de Bălți, nu mai puțin controversatul Renato Usatîi.

Dacă tabăra Platformei folosește exclusiv limba română, în discursuri, afișe, lozinci, mitingurile organizate de Igor Dodon și Usatîi sunt bilingve. În materie de cereri, socialiștii preiau neabătut agenda Platformei. De la primul miting din februarie și pînă în septembrie, revendicările au evoluat și ele, de la anchetarea furtului miliardului de dolari și schimbarea conducătorilor instituțiilor responsabile cu supravegherea și controlul băncilor, demisia procurorului general, a șefului CNA, a șefului SIS. Lipsa de reacție a puterii de la Chișinău, care n-a fost impresionată de cel mai mare val protestatar din ultimele două decenii, a radicalizat mulțimea care în septembrie cerea demisia guvernului în frunte cu premierul, demisia președintelui Nicolae Timofti și declanșarea procedurii alegerilor anticipate.

Un nou miting, la 4 octombrie, a confirmat capacitatea societății civile de a mobiliza zeci de mii de oameni la proteste, ale căror granițe au depășit Chișinăul, răspîndindu-se în întreaga țară. Acum, s-a reiterat pericolul scăpării de sub control a demonstranților, presa controlată de oligarh fluturînd amenințarea repetării scenariului de la 7 aprilie 2009. Pericolul cel mai mare, care era vehiculat public, îl reprezenta o evoluție după un scenariu ucrainean, de care se temea întreaga societate. Tensiunea socială s-a tot acumulat și din cauza felului în care media controlată de oligarhul Plahotniuc reflecta demonstrațiile organizate de Platformă, atacurile continui la adresa liderilor acesteia, în special calomniile împotriva lui Andrei Năstase, președintele Consiliului Marii Adunări Naționale.

Republica Moldova pare într-o profundă depresie, dacă judecăm după rezultatele sondajelor. La întrebarea cîtă încredere aveți în următoarele instituții, scorurile sunt deprimante. Astfel, în Guvern, nu au deloc încredere 66%, iar 24% nu prea au încredere. În Parlament, 67% nu au deloc încredere, iar 25% nu prea au încredere. În președintele Timofti, 77 % nu au deloc încredere, iar 16% nu prea au încredere. În Justiție, nu au deloc încredere 56%, iar alte 27% nu prea au încredere. În partidele politice, 60% nu au deloc încredere, iar 27% nu prea au încredere. Doar 11% au oarecare încredere în partidele politice. Biserica conduce în topul încrederii cu 38% – foarte multă, și 36% – oarecare. Barometrul opiniei publice. Republica Moldova. Noiembrie 2015, p. 35.

Zeci de mii de oameni în stradă reprezenta o mare presiune pe liderii coaliției de guvernare cărora li se cereau minime concesii. De aici și nevoia unei supape care să reducă presiunea populară, măcar a inventării unui vinovat de serviciu.

Manipularea manifestanților prin introducerea temei unirii cu România, spargerea masei protestatarilor în românofoni și rusofoni, ceea ce se va solda cu două demonstrații în locul uneia singure, campania de diabolizare a PCDA practicată de media controlată de Plahotniuc, i-au permis coaliției „pro-europene” de la Chișinău să se mențină la putere în ciuda emoțiilor stîrnite de uriașele manifestații de protest, cele mai ample din ultimele două decenii.

În lipsa unei reacții decisive din partea puterii, Platforma Civică nu avea decît fie să se autodizolve, fie – sedusă de scorurile atribuite de sondajele de opinie – să se transforme în partid politic. Ceea ce s-a și întîmplat. Cîtă vreme întreaga mașinărie mediatică a lui Plahotniuc atacă noul partid și pe liderul său, șansele acestei construcții politice cresc. Principalul argument pentru o mare parte din opinia publică și electoratul moldovean este că Andrei Năstase și echipa sa nu pot fi cumpărați de oligarh. În condițiile în care ultimul sondaj de opinie indică cel mai mare scor negativ la încredere (85% deloc și 7% nu prea au) în dreptul lui Plahotniuc, delimitarea de oligarh nu este doar un act de igienă publică, cît mai ales unul de inteligență politică.

Trei guverne și multe alte scandaluri politice

Din punct de vedere politic, 2015 a fost un an de coșmar care a transformat Republica Moldova dintr-o „poveste de succes” într-un eșec al Parteneriatului Estic și Politicii Europene de Vecinătate. Abia acum s-a văzut că „povestea de succes”, vîndută la Bruxelles, Berlin, Paris, Washington sau București era doar un ambalaj care acoperea destul de multă mizerie, absența unei voințe ferme de a face reformele cerute de UE, și mai ales respingerea oricărei tentative de a porni lupta împotriva marii corupții.

Cum dintre partidele pro-europene, PLDM avea cel mai mare număr de voturi, funcția de premier a mers la acest partid, iar cea de președinte al Parlamentului la PDM. Socoteală greșită din partea liderului liberal-democrat Vlad Filat, care a uitat că Moldova este o republică parlamentară. De fapt, Filat n-a avut în mînă nici o carte, pentru că numirea lui Iurie Leancă, premier aflat în funcție la acea dată, era un exercițiu impus.

Iurie Leancă este poate cel mai educat, cult, simpatic, empatic om politic de la Chișinău. Cu siguranță este dacă nu singurul, unul dintre foarte puținii politicieni moldoveni, cu care liderii occidentali au dialog. Cu certitudine a fost cel mai bun ministru de Externe din scurta istorie a Republicii Moldova. Ajuns premier la 31 mai 2013, ca o soluție de compromis după scandalul Pădurea Domnească care a dus la ruperea coaliției de guvernare Alianța pentru Integrare Europeană, Iurie Leancă a continuat, cu și mai mult succes, să consolideze brandul Moldovei de „premiantul clasei Parteneriatului Estic”. Nu era doar o operațiune de PR, Guvernele Filat și cel condus de Leancă au făcut reforme importante, pași mari în apropierea Moldovei de Europa. Însă, reformele – atîtea cîte au fost – nu au ajuns într-un punct de la care traiectoria europeană a Moldovei să devină ireversibilă.

La vîrful PLDM, orgoliul lezat al lui Filat, președintele celui mai important partid al coaliției pro-europene de la Chișinău, pus în umbră de primul ministru, a generat o tensiune constantă în relația cu premierul Leancă. Cel care, în cele din urmă, a abandonat PLDM după ce nominalizat de președintele Nicolae Timofti pentru un nou mandat, a fost respins de Parlament, la 12 februarie 2015. Leancă și-a înființat o formațiune politică creștin-democrată, Partidul Popular European din Moldova.

În fruntea Guvernului a fost numit un obscur om de afaceri Chiril Gaburici, propulsat de PLDM, nici pînă astăzi nu este clar din ce motive. Era un fel de premier tehnocrat peste un Guvern politic al unei coaliții minoritare. Însă miniștrii săi erau controlați de liderii partidelor. La scurt timp după preluarea Guvernului, o investigație jurnalistică a scos la iveală nereguli în actele școlare ale premierului, mai precis absența diplomei de bacalaureat. Însă nu acest amănunt a pus capăt scurtei cariere politice a lui Gaburici.

Fatal i-a fost faptul că, la 6 iunie, a cerut demisia întregii conduceri a Procuraturii Generale și Băncii Naționale, acuzate că au tolerat furtul miliardului de dolari din băncile moldovenești. Într-o scrisoare adresată lui Timofti și lui Candu, premierul Gaburici anunța că dacă nu i se dă satisfacție va demisiona: „Moldova este sugrumată de corupție, sistemul financiar al acesteia sîngerează. Iar prețul este plătit de fiecare cetățean, mai puțin de către cei vinovați. În urma ședinței de ieri a Comitetului Național pentru Stabilitate Financiară, am realizat că întregul sistem financiar al Republicii Moldova este sub asediu și mai multe instituții financiare sunt în pericol. Guvernul este lipsit de pîrghii, iar instituțiile abilitate ezită să soluționeze aceste probleme. [...] Nu vreau să privesc pasiv cum grupuri de interese distrug țara. Eu nu negociez cu nimeni bunăstarea și viitorul copiilor noștri.” Patetismul scrisorii nu i-a impresionat pe președinții țării și parlamentului și nici pe liderii partidelor care au refuzat să-i schimbe pe procurorul general și pe șeful Băncii Naționale, astfel că, la 12 iunie, Gaburici și-a anunțat demisia. După care a refuzat să asigure pînă și interimatul funcției de premier pînă la votarea unui nou Guvern.

Cînd la 23 iulie, o dată cu nominalizarea Maiei Sandu pentru funcția de prim-ministru, se părea că, în sfîrșit, pe ulița Moldovei iese soarele, liderul liberalilor Mihai Ghimpu a acordat un interviu PROTV Chișinău, în care practic a măturat pe jos cu aceasta, respingînd categoric candidatura ei. Doamna Sandu, ministrul Educației, cu o excelentă reputație profesională, grație realizărilor semnificative în reformarea sistemului, avea și o foarte bună imagine publică. Pe care n-a vrut s-o sacrifice pe altarul jocurilor politicianiste de la Chișinău, astfel încît a prezentat public mai multe condiții pentru a accepta funcția de premier (printre care schimbarea procurorului general și a guvernatorului Băncii Naționale). Cum PDM și PL au anunțat că n-o votează pe Maia Sandu, PLDM a propus un alt candidat, pe Valeriu Streleț, pentru funcția de premier. Noul Guvern a fost confirmat de Parlament la 30 iulie.

Lunga criză politică de la Chișinău, controlul oligarhic tot mai evident asupra instituțiilor statului, lipsa reformelor au determinat instituțiile financiare internaționale să suspende relațiile cu Republica Moldova, blocînd finanțările fără de care aceasta riscă să intre în colaps. Singură România, într-un joc politic neclar și care a stîrnit neîncredere la Bruxelles și Washington, a promis vecinului de la Est un împrumut, din care o tranșă de 60 de milioane de euro se afirmă că ar ajuta Moldova să traverseze iarna.

Politica României față de Republica Moldova, din 2009 și pînă astăzi, creșterea în 2015 la peste 20% a segmentului pro-unionist în stînga Prutului, rolul jucat de președinții T. Băsescu și K. Iohannis, ca și de premierul V. Ponta sau miniștrii de Externe T. Baconschi, T. Corlățean, B. Aurescu în susținerea parcursului european al Moldovei este un subiect mult prea amplu și important încît merită o analiză separată.

În condițiile în care amploarea protestelor creștea iar situația economică se degrada, coaliția a decis, la 14 octombrie, să-i ceară demisia procurorului general, una dintre cele mai importante solicitări venite din partea demonstranților. Însă, a doua zi, 15 octombrie, în prima zi a sesiunii parlamentare, procurorul general Corneliu Gurin, a venit în Parlament și a cerut ridicarea imunității președintelui PLDM, Vlad Filat. Parlamentul a votat cu o largă majoritate ridicarea imunității lui Filat, acuzat de devalizarea Băncii de Economii. Un sfîrșit trist, dar previzibil pentru poate cel mai talentat om politic moldovean. Declinul său începuse cu ceva timp în urmă, în primăvara 2013, odată ce Curtea Constituțională stabilise strania interdicție pentru Filat de a mai ocupa fotoliul de premier. Cum premierul Streleț a fost decent și nu s-a dezis de fostul său șef de partid, Filat, cel care l-a susținut politic și l-a promovat în funcția de premier, și a preferat să lase justiția să-și spună cuvîntul, PDM, alături de comuniști și socialiști a votat la 29 octombrie o moțiune de cenzură care a dat jos Guvernul.

De vreme ce Bruxelles-ul, dar și Bucureștiul declarau că pentru reluarea ajutoarelor financiare către Republica Moldova așteaptă formarea unui Guvern pro-european, PDM a încercat destructurarea facțiunii PLDM din Parlament, iar cînd a devenit limpede că a eșuat a anunțat negocieri cu PLDM, care însă condiționează participarea la guvernare de depolitizarea unor instituții, schimbarea din funcție a procurorului general și a procurorului anti-corupție, considerați oamenii lui Plahotniuc. Atît PL, cît mai ales PDM au respins categoric condițiile PLDM.

Nu poate fi o întîmplare faptul că Guvernele Gaburici și Streleț au picat la incitarea PDM-lui controlat de Plahotniuc atunci cînd au cerut schimbarea procurorului general și a celui anticorupție. De asemenea, Maia Sandu, nominalizată pentru funcția de premier, a fost rejectată de PDM și PL tot din cauza cererii de a înlocui conducerea parchetului general și a celui anticorupție. Șefii celor două instituții sunt considerați oameni loiali lui Plahotniuc, prin intermediul cărora controversatul oligarh controlează justiția din Republica Moldova.

Plahotniuc prim-ministru

În ciuda faptului că în vară Plahotniuc s-a retras din Parlament, iar la 15 octombrie, cu ocazia ridicării imunității lui Filat, s-a autosuspendat din funcția de prim-vicepreședinte al PDM, cu ocazia consultărilor delegației democrate cu președintele Timofti, de la 14 decembrie, Marian Lupu l-a propus pe finanțatorul PDM pentru funcția de premier. Discuția a fost extrem de tensionată. A doua zi, președintele PDM, Lupu, a ieșit cu un interviu la Infotag.md în care-l amenință pe Timofti cu demiterea: „noi am discutat cu președintele și există această presiune pe el, ea este vizibilă, eu pe domnul Timofti niciodată nu l-am văzut în starea asta de surescitare și e extrem de vizibil că cineva îl presează în mod inacceptabil, sper că nu îl și șantajează, Doamne ferește!... Urmează să vedem în ce măsură președintele Timofti este captiv, cum cei care îl presează au luat în captivitate instituția prezidențială, pentru că deja discutăm inclusiv de o problemă de securitate națională”.

Pentru prima dată, în aproape 4 ani de mandat, președintele Timofti a răspuns printr-un comunicat ferm, în care respinge categoric insinuările lui Marian Lupu și spune că, la discuțiile de la 14 decembrie, PDM a insistat ca șeful statului să-l desemneze pe Plahotniuc pentru funcția de prim-ministru. Timofti s-a întîlnit cu ambasadorii occidentali cărora li s-a plîns de amenințările dinspre PDM.

La rîndul ei, presa de la Chișinău a început să speculeze, afirmînd că Timofti ar fi șantajat de Plahotniuc cu dosare împotriva fiilor săi, pentru a-l obliga să accepte nominalizarea dorită de PDM. Răspunsul lui Timofti a fost nominalizarea lui Ion Sturza, fost om politic moldovean, retras de mulți ani cu afaceri la București, unde a colaborat cu Dinu Patriciu.

Reacția lui Plahotniuc n-a întîrziat. Atacurile împotriva lui Timofti s-au concertat, Curtea Constituțională a fost sesizată și a răspuns imediat că președintele e obligat să țină seama de majoritatea creată în Parlament, care poate fi oricînd cumpărată și modificată. Un alt front a fost deschis în Parlament, unde un număr de deputați amenință cu începerea procedurii de demitere a președintelui Timofti.

Ca lucrurile să fie clare, controversat oligarh a postat pe rețelele de socializare, la 21 decembrie, decizia de a reveni în politica activă, anunțînd că va „participa în mod direct la formarea majorității parlamentare”. Rezultatul nu s-a lăsat așteptat, trei zile mai tîrziu, 14 deputați comuniști anunțînd demisia și trecerea la o Platformă social-democrată înființată de oligarh. Era, cum avea să scrie Plahotniuc pe rețelele de socializare: „un pas important pentru consolidarea unei majorități parlamentare solide” (postare 24 decembrie).

PCRM – implozie controlată

Orice analiză, fie și superficială a evoluțiilor politice de la Chișinău în 2015, ar așeza în fruntea listei de evenimente cu impact major, disoluția PCRM, partid care a dominat multă vreme scena politică de la Chișinău. Fără dizolvarea controlată a PCRM, multe din jocurile politice din 2015, începînd cu votarea Cabinetului Gaburici, realegerea lui Chirtoacă la Primăria Chișinăului și terminînd cu tentativa lui Plahotniuc de a-și confecționa o majoritate în Parlament, n-ar fi fost posibile. Numărul de mandate al comuniștilor a scăzut constant: 71 mandate de deputat (2001), 56 (2005), 60 (aprilie 2009), 48 (iulie 2009), 42 (2010) și 21 (2014). După plecarea celor 14 deputați la Platforma Social-Democrată, PCRM condus de Vladimir Voronin mai are doar 7 deputați. Din marele partid care domina scena politică a mai rămas o umbră. Cu mai puțin de doi ani în urmă, PCRM se contura ca învingător în alegerile parlamentare.

Cum a ajuns PCRM, cel mai mare și puternic partid de altădată, o umbră anemică astăzi? O întîlnire care n-a avut loc se pare că a pecetluit soarta comuniștilor moldoveni. La 21 mai 2014, în biroul din Chișinău al omului de afaceri Emmanuil Grinshpun, președintele Congresului evreiesc din Moldova, un miliardar rus, Oleg Boiko, șeful Finstar Financial Group l-a așteptat pe Voronin. Liderul comuniștilor a venit cu mașina pînă în fața clădirii, a stat cîteva minute fără să coboare, după care a demarat, fără să se uite în spate. Cu Boiko, Voronin ar fi trebuit să bată palma pe condițiile negociate la Moscova, de Mark Tkaciuk, ideologul comuniștilor moldoveni pentru a primi ajutorul Rusiei în campania electorală care se apropia.

Două erau chestiunile fundamentale: campania electorală se purta sub semnul lozincii luptei împotriva oligarhilor și aderarea Moldovei la Uniunea Euro-Asiatică. În aceeași seară, Voronin a acordat un interviu canalului Moldova 1, ocazie cu care a declarat că țara sa nu poate adera la Uniunea Euro-Asiatică pentru că aceasta nu există. Mai mult, a reluat teza favorită cu mielul blînd care suge la două oi. Iar se sucise Voronin, după ce cîțiva ani subliniase necesitatea reorientării Moldovei spre Răsărit și aderării la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.

A doua zi, 22 mai, Tkaciuk a adresat o scrisoare membrilor Comitetului Politic Executiv al PCRM, în care insista asupra faptului că fără susținerea Moscovei șansele comuniștilor moldoveni în alegeri se subțiază. Într-un gest plin de dramatism, Tkaciuk a anunțat că-și depune mandatul de deputat. Abia la 6 iunie, ideologul comuniștilor a organizat o conferință de presă în care a dat vina pentru situația din PCRM pe Plahotniuc, care l-ar fi cumpărat pe Voronin și ar fi pregătit o coaliție între comuniști și democrați. Grupul Tkaciuk împiedica această colaborare cu PDM, motiv pentru care Grigore Petrenco, Iurie Muntean, Alexandru Petkov, Zurab Todua, pe care presa îi numea „talibani” au fost înlăturați, primul pas fiind făcut la Plenara CC al PCRM din 7 iunie.

După Plenară, conducerea PCRM a abandonat politica integrării Moldovei în Uniunea Euro-Asiatică și tonul critic față de putere și a revenit la o retorică echilibrat pro-europeană. În jurul lui Voronin s-a constituit atunci o altă echipă, în frunte cu Artur Reșetnikov, cea care a și părăsit partidul la 21 decembrie 2015, aderînd la Platforma Social-Democrată a lui Plahotniuc. Ce n-au înțeles atunci „talibanii comuniști” și par să nu fi înțeles pînă astăzi, este faptul că reorientarea lui Voronin s-a produs nu atît din cauza valizelor cu dolari pe care cred ei că le-ar fi primit liderul comunist de la Plahotniuc, cît din cauza conflictului ruso-ucrainean, care era într-o fază fierbinte. Anexarea Crimeei, parodia de referendum organizat acolo de ruși în martie 2014, destabilizarea Donbass-ului în aprilie-mai 2015, lansarea proiectului Novorossiia, au avut un impact major asupra lui Voronin. A fost un fel de „memorandum Kozak” ediția 2014, care a provocat reorientarea liderului comunist spre Vest. Pentru un patriot moldovean cum se consideră Voronin, prioritară era stabilitatea țării și evitarea unui scenariu de tip ucrainean.

La rîndul lui, Kremlinul n-a regretat defecțiunea PCRM. Vladimir Putin n-avea încredere în Voronin și a găsit repede în PSRM-ul condus de Igor Dodon și Zinaida Greceanîi instrumentul ideal pentru promovarea intereselor Rusiei în Moldova. Diferite combinații ce au culminat cu scoaterea lui Renato Usatîi din cursa electorală au ridicat cota socialiștilor de la 1% la 21%, transformînd partidul susținut de Putin în învingătorul neașteptat al alegerilor din 30 noiembrie 2014. Vanitatea liderului de la Kremlin, a cărui fotografie cu Greceanîi și Dodon împînzise Republica Moldova, a fost satisfăcută.

Și Bruxelles-ul era fericit pentru că se contura o majoritatea proeuropeană și Moscova era mulțumită, socialiștii sprijiniți de Kremlin se aflau pe primul loc. Din lider al opoziției, PCRM se transformă în „partid balama” gata să susțină un Guvern proeuropean fără să primească nimic în schimb. Balamaua PCRM putea s-o potrivească un singur om, Plahotniuc.

Încolțirea președintelui Timofti

Ostilitățile au intrat în faza decisivă o dată cu anunțul lui Plahotniuc – tot pe rețelele de socializare – că revine în politică. Textul este postat la 21 decembrie, la cîteva zile după întîlnirea lui Timofti cu ambasadorii occidentali în care președintele s-a plîns de presiunile PDM. Plahotniuc spune că – la rîndul lui – s-a întîlnit „cu mai mulți parteneri externi, oficiali veniți să discute situația politică din țara noastră, dar și membri ai corpului diplomatic”, cărora le-a „prezentat soluțiile [pentru scoaterea Moldovei din criză] și am fost întrebat de ce nu mă implic în implementarea lor, dacă există astfel de situații. Am promis atunci că mă voi implica, iar acum a venit momentul să o fac. Începînd de astăzi, revin în partid și voi participa în mod direct la formarea majorității parlamentare care să asigure o guvernare stabilă și care sper să reușească să cumuleze voturile necesare pentru alegerea președintelui țării în luna martie”. Primele acțiuni ale nou implicatului oligarh în politică au fost: lansarea Platformei Social-Democrate, cu cei 14 fugari comuniști, și crearea unui dispozitiv ofensiv împotriva președintelui Timofti, ultima redută în fața ambițiilor politice ale lui Plahotniuc.

Amorsarea bombei care trebuie să-l scoată din joc pe președinte are două etape. Prima a fost parcursă atunci cînd la secretariatul Parlamentului a fost înregistată inițiativa a 24 de deputați socialiști de destituire a președintelui Timofti. Pentru a porni procedura mai sunt necesare 10 semnături. Care se pot găsi ușor. O dată pornită procedura destituirii, Parlamentul se adresează Curții Constituționale care redactează o decizie în acest sens. Aceasta este mai apoi votată de plenul Parlamentului. Pentru destituirea președintelui sunt necesare 67 de voturi. În condițiile în care Plahotniuc spune că ar controla 51 de deputați și socialiștii au alți 24, este probabil că suspendarea președintelui va fi adoptată dacă va fi supusă votului.

A doua etapă s-a consumat prin obținerea unei decizii a Curții Constituționale care să-l oblige pe președinte să execute ce vrea finanțatorul PDM-ului. Curtea Constituțională de la Chișinău este cunoscută pentru deciziile ei bizare, probă a unei bogate imaginații. De pildă, i-a interzis lui Filat să mai fie premier; a decis că declarația de independență este superioară Constituției Republicii Moldova; a declarat limba română limbă de stat deși în Constituție este menținut articolul 13 în care se spune că limba de stat este limba moldovenească. Exact cum au prognozat analiștii de la Chișinău, Curtea Constituțională i-a dat cîștig de cauză lui Plahotniuc. Și ca lucrurile să fie cît mai repede clarificate, un judecător al Curții, Alexandru Tănase, a explicat decizia pe blogul personal, înainte de redactarea ei de către judecători. După ce-și face concetățenii proști pentru că ar crede în horoscop și afirmă despre moldoveni că oricum aparțin unei societăți „rudimentare”, judecătorul care pretinde că vorbește „într-o română ușor mai elevată” clarifică obscuritățile Constituției: „Partidul care cîștigă în rezultatul [sic!] alegerilor parlamentare o majoritatea [sic!] ce îi permite să formeze un Guvern sau o coaliție care formează o majoritate, propune Președintelui numele Prim-ministrului”. Numai că majoritatea constituită în Parlament nu reflectă rezultatul alegerilor, ci nivelul corupției politicienilor care pot fi șantajați, cumpărați, manipulați astfel încît să formeze majorități fără nici o legătură cu voința alegătorilor.

Clarificările judecătorului Tănase trebuiau să pregătească cea de a doua nominalizare a președintelui Timofti. Nu era un secret pentru nimeni că Ion Sturza n-avea nici o șansă să fie votat în Parlament. De altfel, tratamentul la care a fost supusă echipa Sturza în ședința din 4 ianuarie probează faptul că în Moldova nu mai sunt respectate nici măcar formal instituțiile și procedurile. Premierul desemnat n-a fost lăsat să-și prezinte programul de guvernare, președintele Candu constantînd că sunt prezenți în sală doar 47 de deputați din 101, boicotul însemnînd că „tentativa este considerată eșuată, iar președintele [Timofti] trebuie să propună un nou candidat la funcția de premier”. Evident, după reluarea consultării cu partidele politice și ținînd seama de ultimele clarificări ale Curții Constituționale.

Dezamăgit, Sturza a predat mandatul președintelui și a anunțat că se retrage din nou din viața politică.

Personalitățile cu cea mai mare încredere (răspuns liber) din Republica Moldova, conform Barometrului opiniei publice. Republica Moldova. Noiembrie 2015, p. 37 sunt următoarele: Renato Usatîi – 11%; Igor Dodon – 6 %; Maia Sandu – 5 %; Vladimir Voronin – 4 %; Iurie Leancă – 4 %; Andrei Năstase – 4 %; Marian Lupu – 4 %. Marja de eroare este de _+/- 3%.

Potrivit răspunsurilor la o altă întrebare, închisă, cîtă încredere aveți în următoarele personalități politice,Vlad Plahotniuc este personalitatea în care 80% nu au deloc încredere, iar 7 % nu prea au încredere. Doar 2 % încredere se află în marja de eroare. Nici președintele Timofti nu stă mai bine, 78% nu au deloc încredere și 11% nu prea au încredere. Doar 5% sunt cei care au încredere. La această întrebare, Usatîi stă cel mai bine, cu 24% oarecare încredere și 13% foarte multă încredere. (ibidem, p. 38)

Nici măcar n-a apucat să iasă Sturza din Parlament, că președintele PDM, Lupu, a și anunțat că pînă la 11 ianuarie, Platforma Social-Democrată, care astăzi numără 35 de deputați (20 de la PDM, 14 ex-PCRM, 1 ex-PLDM), va avea majoritatea simplă de 51 de voturi pentru a trece Guvernul.

Ce urmează?

Tentativa PDM de a pune presiune pe președintele Timofti pare că l-a determinat să reziste pretențiilor lui Plahotniuc. E deja o afacere personală, ceea ce face puțin probabilă acceptarea nominalizării controversatului oligarh pentru funcția de premier. Mai multe probe par să indice aceasta: răspunsul ferm la acuzațiile lui Lupu; întîlnirea cu ambasadorii occidentali, mesajul de anul nou adresat cetățenilor Republicii Moldova, declarația de după întîlnirea din 5 ianuarie cu liderii partidelor parlamentare cărora le-a acordat o săptămînă pentru negocieri și le-a cerut să țină seama în formarea noii coaliții de opțiunea proeuropeană a cetățenilor, iar candidații selectați pentru funcția de prim-ministru „să întrunească criteriile de integritate și asupra lor să nu planeze suspiciuni de corupție”.

Pentru a respecta calendarul impus de legislația moldovenească, președintele Timofti ar trebui să nominalizeze un nou prim-ministru pînă la 14 ianuarie, pentru ca acesta să aibă cele 15 zile prevăzute de lege pentru a forma Guvernul și a pregăti programul de guvernare. Ultima zi în care poate fi votat noul Guvern este 29 ianuarie. În caz contrar, partidele vor intra în alegeri parlamentare anticipate. Ceea ce ar fi un dezastru pentru cele mai multe. Ultimul barometru al opiniei publice indică scoruri catastrofale pentru partidele aflate în Parlament. Conform sondajului realizat în luna noiembrie, pe primul loc s-ar afla Partidului Nostru (Renato Usatîi) cu 16%, urmat de un partid care încă nu există, Platforma Dreptate și Adevăr, organizatoarea protestelor (Andrei Năstase), cu 12%, PSRM (Igor Dodon) – 10%, PCRM (V. Voronin) – 7 %; PPEM (Iurie Leancă) – 7%; PDM (Lupu-Plahotniuc) – 6 %, PL (M. Ghimpu) – 5 %. În aceste condiții, este greu de crezut că cei care ocupă astăzi fotoliile de deputat se vor grăbi să renunțe la privilegiile pe care le oferă statutul de parlamentar și vor vota împotriva nominalizării președintelui și pentru anticipate. În aceste condiții, decisivă este decizia președintelui Timofti, pentru că cel nominalizat va avea infinit șanse mai mari să obțină votul necesar în Parlament. Cu condiția ca Platforma Social-Democrată a lui Plahotniuc să nu securizeze 51 de voturi în Parlament, așa cum a promis Lupu.

Președintele va lua decizia în funcție și de alți doi factori: hotîrîrea Curții Constituționale, care va fi în curînd publicată cu toate detaliile juridice și poziția cancelariilor occidentale exprimată de ambasadorii lor acreditați la Chișinău. Multe abuzuri ale elitei politice din Moldova au fost blocate de ambasadorii vestici de-a lungul timpului. Sunt cîteva semnale, cele mai importante din partea ambasadorului SUA, că nici de această dată derapajele nu vor fi tolerate și toate aceste ieșiri în decor vor fi decontate. Nici nu va fi greu, de vreme ce instituțiile de stat din Chișinău și-au atenționat în ultimele zile angajații că banii de salarii se termină peste două luni.

Într-un scenariu A, dacă majoritatea construită în jurul PDM, anunțată de Lupu, nu este sigură, Timofti poate să nominalizeze un politician sau un tehnocrat, cu profilul lui Sturza, pe Maia Sandu de pildă, pentru că va obține voturile. Deputații o vor vota doar ca să nu plece acasă. În acest caz, s-ar putea croi un Guvern de felul celor ale Alianței pentru Integrare Europeană, cu un premier propus formal de PLDM, partidul care a luat cele mai multe voturi dintre partidele proeuropene la alegerile din 30 noiembrie 2014.

Însă, în scenariul B, dacă Plahotniuc controlează 51 de deputați, ceea ce e posibil și chiar probabil să se întîmple, președintele are în față trei variante. Timofti se poate preda lui Plahotniuc și-l numește prim-ministru pe controversatul oligarh, așa cum i-au cerut liderii PDM la întîlnirea din 14 decembrie. Asta în cazul în care Plahotniuc însuși nu s-a răzgîndit (ceea ce e posibil), înțelegînd că ambiția de a fi premier ar putea să-i fie fatală. Numai că numirea lui Plahotniuc ar putea să declanșeze ample proteste de stradă, ceea ce ar putea arunca Moldova în haos.

A doua variantă: președintele acceptă candidatul Platformei Social-Democrate, altul decît Plahotniuc, și-l desemnează pentru fotoliul de premier. Leancă sau Candu ar putea fi două nume. Mai sunt și altele. Viitorul Guvern va fi sprijinit de o coaliție formată din Platforma Social-Democrată, liberalii lui Ghimpu și grupul deputaților neafiliați. Ar fi o soluție mediocră, dar care măcar ar mai salva ceva din obrazul instituției prezidențiale, putînd fi prezentată public ca o variantă pragmatică și în același timp decentă de depășire a crizei.

A treia variantă în cadrul scenariului B: Dacă Timofti vrea să intre ca un erou tragic în cărțile de istorie, el decide să înceapă asanarea scenei politice de la Chișinău, pornind un conflict cu majoritatea controlată de Plahotniuc. În acest caz președintele numește un candidat cu profil exemplar, în contrast cu media politicienilor de astăzi din Moldova, și-și asumă riscul suspendării. Nicolae Timofti ar obține o notă mare la impresie artistică, însă riscă escaladarea crizei politice. În această variantă, Timofti este suspendat, Candu devine președinte interimar și-l nominalizează pe Plahotniuc sau pe cineva agreat de el pentru funcția de premier.

Noua majoritate controlată de Plahotniuc va încerca să dea primul ministru, președintele Parlamentului și președintele Republicii. Nici măcar această soluție nu poate dura, pentru că sub presiunea protestelor de stradă care se vor radicaliza va fi greu de menținut coaliția care să asigure susținerea parlamentară a unui Guvern controlat de Plahotniuc și mai ales va fi dificil de negociat o majoritate de 3/5 (61 de voturi din 101) care să aleagă președintele Republicii.

Cea mai bună soluție în această situație (nu este total exclusă, dar deocamdată pare puțin probabilă), ar fi varianta în care intervin decisiv cancelariile occidentale prin ambasadele de la Chișinău în sprijinul lui Timofti, susținătorilor lui Plahotniuc li se atrage atenția că-și asumă riscul intrării Moldovei în colaps financiar și sub presiunea diplomaților străini se agreează o formulă de guvernare cu o mare coaliție PLDM, PDM și cei 14 foști comuniști, adunați în Platforma Social-Democrată, PL și deputații neafiliați (total 71 deputați), ce susține un Guvern (politic sau tehnocrat) care să înceapă reforme pentru a debloca ajutoarele externe, fără de care Moldova nu poate supraviețui.

Nu există pericolul ca eșecul acestei coaliții să crească procentele socialiștilor, singurul partid parlamentar rămas în opoziție (PCRM nu mai contează). Între Dodon și Usatîi se duce în aceste luni o competiție subterană foarte dură pentru statutul de lider al opoziției. Primarul din Bălți pare a fi cel mai de viitor politician din Moldova, cel mai talentat, carismatic și populist. Renato Usatîi este mult mai bine echipat ca să devină liderul opoziției și să cîștige disputa pentru electoratul nostalgic și rusofon vizat și de Dodon. Deci, argumentul că lăsat singur în opoziție Dodon va crește și va cîștiga o copleșitoare majoritate în Parlament, așa cum a făcut Voronin în 2001 (71 de mandate), e o vinovată fantezie, nimic mai mult. Dacă se va crea, această mare coaliție ar putea alege viitorul președinte la sfîrșitul lunii martie, cînd se încheie mandatul lui Nicolae Timofti.

Însă, doar sub presiunea constantă a ambasadelor străine de la Chișinău coaliția va putea rezista, iar Guvernul începe reformele. Ele ar trebui să debuteze cu scoaterea Justiției de sub controlul lui Plahotniuc, prin înlocuirea procurorului general și a celui anticorupție, reconstruirea din temelii a partidelor politice prin modificarea legii de finanțare a acestora și demararea unei reale campanii împotriva marii corupții.

Cît despre alegerile anticipate, în acest moment ele sunt puțin probabile pentru că deputații nu doresc să plece acasă după doar un an de mandat, fără nici o perspectivă de a rămîne în jocul politic. Astăzi, anticipatele ar avantaja, potrivit sondajelor, partidul lui Renato Usatîi, și Platforma Demnitate și Adevăr, o mișcare civică care abia acum se constituie în partid politic. Cu siguranță și viitoarea formațiune politică abia anunțată de Maia Sandu, Partidul Acțiune și Solidaritate, va obține un scor bun, numai că are nevoie de timp pentru a se organiza. Anticipatele, care în acest moment par improbabile, ar putea deveni nu doar probabile, ci și dezirabile, spre sfîrșitul primăverii sau în toamnă, în cazul în care politicienii de la Chișinău reușesc să creeze o coaliție politică funcțională și să aleagă viitorul președinte al republicii.

Armand Goşu,conferenţiar dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti.

Articol preluat din Contributors.ro