Statele Unite ale Americii şi Immanuel Kant

Autor: Dinu MIHAIL

Motto (dintr-un context ironic): În linii mari, nu există, de fapt, nici o diferenţă între americani şi ruşi. Atîta doar că americanii au mai multe stele pe drapel. (Paul GOMA)

Ce înseamnă, totuşi, tradiţia! În cazul dat, tradiţia exprimării libere. E o chestie pe cît de impresionantă, pe atît de fascinantă, care te scoală din genunchi şi te învaţă metoda lepădării de sclavie. Or, se ştie, cea mai mare bucurie a lui Dumnezeu este libertatea omului.

O publicaţie daneză, Arbejderen, scrie negru pe alb: E timpul să recunoaştem că noi trăim nu în epoca unui nou război rece, ci în pragul celui de-al treilea război mondial.

Ironia sorţii este că acest pericol a apărut la 100 de ani de la Primul Război Mondial. Iar aplicaţiile militare NATO la frontierele Rusiei amintesc foarte mult de acţiunile Germaniei de acum 75 de ani, cînd nemţii au încercat să cucerească Uniunea Sovietică.

Războiul rece a fost o continuare a conflictului din cel de-Al Doilea Război Mondial, în care rolurile cele mai importante le-au jucat URSS şi SUA. Confruntarea de astăzi nu are substrat ideologic sau de sistem, ci este una pronunţat geopolitică.

Proiectul SUA de a crea lumea monopolară sub propria conducere eşuează. Washingtonul consideră că vinovate sînt Rusia, China, Coreea de Nord şi Iranul. În timpul războiului rece existau legături între Moscova şi Washington, care garantau comunicarea. Astăzi problema comunicării a trecut, din păcate, pe planul doi.

Neoconservatismul american şi rusofobia occidentală, în acelaşi rînd cu dezvoltarea armamentului tactic nuclear – toate acestea sporesc riscurile confruntării. În plus, Rusia şi-a reîntors statutul de supraputere, astfel parteneriatul Moscovei cu Beijing-ul pune în pericol hegemonia americană.

Dacă conflictul din Ucraina va conduce la război între NATO şi Rusia, cu aplicarea armelor nucleare tactice, trebuie luat în calcul că şi Rusia dispune de potenţial militar capabil să ajungă teritoriul SUA.

Zilele acestea, în plin război comercial declanşat “paşnic” de către Europa împotriva Rusiei, cînd în paralel NATO se consolidează la frontierele de est şi sud ale Federaţiei Ruse (Ţările baltice, Polonia, România, Georgia), un intelectual din Chişinău mi se confesa că este nevoie de dezbateri publice largi, pentru a stopa politica provocatoare a Occidentului. Nu înţeleg de ce în ţările Europei, inclusiv în cele ale fostului lagăr socialist, nu au loc manifestaţii de protest împotriva războiului. Războiului ca atare, ca asasin al Păcii.

Indiferent de către cine este purtat acesta şi unde se poartă. Fie în Pitkairnezia, fie în Iraq, fie în RFG (Refugiu în Fundul Grădinii).

Nimic nu este mai important, continuă interlocutorul meu de la masa cuvintelor, decît ca politica, inclusiv cea coborîtă în stradă, să stăvilească extinderea conflictelor – de orice ordin, mai mari sau mai mici ,-- să reia constant eforturile de instalare a păcii.

În făurirea unei concepţii solide şi militante despre pace, un rol esenţial l-au avut în ultimele două veacuri o seamă de personalităţi ale ştiinţei şi culturii, acestea aducînd contribuţii decisive la ideea de pace ca ţel al istoriei, ca mijloc de exprimare practică a convingerilor lor religioase şi filozofice sau ca instrument de luptă socială şi politică.

Citind astăzi, de pildă, studiul lui Kant Despre pacea eternă. Un proiect filozofic, elaborat în 1795, se înţelege ecoul imens pe care l-a avut nu doar asupra contemporanilor, ci chiar pînă în zilele noastre. Pornind de la constatarea naturii conflictuale a omului: pe de o parte – fiinţa raţională, pe de altă parte – făptura împinsă de instincte, Kant arăta că pacea nu este un dat natural, ci trebuie făurită. Nonstop, la orice oră de zi şi de noapte. Ca şi Iubirea, Pacea „se cere păzită mereu şi de ea, şi de el, la fel, cu săbii de oţel”, după cum cînta cîndva Florin Bogardo.

Este deci nevoie de elaborarea unui contract comun care să soluţioneze trei probleme: 1) drepturile cetăţeanului în stat, 2) reglementarea relaţiilor între statele europene şi 3) drepturile omului ca cetăţean al lumii.

Condiţia necesară pentru o pace internă şi internaţională este, în primul rînd, existenţa unei constituţii republicane, caracterizată prin libertate, egalitate şi legislaţie unitară. O altă condiţie ar fi după Kant federalizarea statelor libere, adică o ligăa ţărilor independente ce resping agresiunea sub orice formă de manifestare: militară, economică, culturală sau spirituală.

În fine, cetăţenia mondială, exprimată printr-o ospitalitate generalăfaţă de persoanele ţărilor de pe alte continente.

Aşadar, cu peste două sute de ani în urmă Kant, părintele filozofiei clasice germane, sublinia că popoarele de pe întreg globul formează o strînsă comunitate, astfel încît încălcarea drepturilor omului într-un loc pe pămînt este resimţită apoi peste tot. Dacă privim planeta ca un organism întreg, ne amintim aproape involuntar de poetul persan Saadi (1203-1292), care spunea că dacă te împungi într-un punct, reacţionează, doare tot corpul.

Orice eroare provine dintr-o excludere (bunăoară, cum este exclusă acum Rusia de la masa tratativelor!), zicea Blaise Pascal.În termeni politici actuali, aceasta ar punea suna astfel: ifosele izolării afişate de unele state din Est şi Vest şi aerele de superioritate ale unor ţări din Vest sînt, în egală măsură, sinucigaşe. Pentru a instaura pacea nu trebuie să pornim de la ceea ce ne desparte, ci de la ideea că nimic în lume nu ne desparte. “Celălalt” nu ne este, în nici un caz, străin sau, Doamne fereşte, adversar, duşman. Pur şi simplu el, celălalt, este puţin mai altfel decît noi.

Convingerea mea este că nici Răul nu există. Există prea puţin Bine. Răul este refuzul ori incapacitatea noastră de a face în permanenţă Bine.