De la carul de luptă antic, la apariţia carelor blindate

Primele imagini ale unor maşini de luptă le găsim încă din zorii istoriei, în timpul civilizaţiei sumeriene. Stindardul din Ur – găsit pe un artefact datat în perioada 2600-2400 î. Hr – reprezintă un prim „prototip” al unei maşinării de război folosită pe un cîmp de luptă. Alcătuit din trei registre succesive, cu posibilele scene ale unei bătălii, stindardul redă imaginea clasică a formei carului de luptă.

Carele de luptă în Antichitate. Carul de luptă este compus dintr-o platformă dispusă pe un număr de 4 roţi din lemn şi tractat de doi cai şi poate fi manevrat de un echipaj de două persoane: un vizitiu şi un posibil trăgător cu arcul. Un rol deosebit de important în evoluţia carelor de luptă l-au avut egiptenii. Carul de luptă egiptean a fost preluat în urma contactelor, adeseori violente, cu poporul hiksoşilor. Egiptenii au îmbunătăţit manevrabilitatea carelor de luptă şi le-au transformat într-o adevărată armă ,,de elită” a faraonilor. Carul de luptă devenea astfel, dintr-un element greoi, folosit după anumite surse mai mult pentru transportul infanteriei, o maşinărie de luptă foarte uşoară, pentru care elementul de bază îl reprezenta forţa de şoc pe cîmpul de luptă asupra infanteriei inamice. Printre inovaţiile aduse, atît de egipteni cît şi de alte popoare antice, carelor de luptă putem enumera: folosirea a două roţi spiţate în locul celor patru din lemn (inovaţie care a contribuit la mărirea vitezei de deplasare), apariţia secerilor dispuse pe osie (pentru dispersarea rîndurilor infanteriei inamice), dispunerea osiei carului pe partea din spate (favorizînd manevrabilitatea) şi folosirea cu succes în luptă, de pe platformă, a arcului compozit. Echipajul carului de luptă egiptean era format cel mai adesea din două sau trei persoane – rolurile lor pe cîmpul de luptă fiind acelea de vizitiu, trăgător şi apărător. Tracţiunea era asigurată de doi sau, în anumite situaţii, de mai mulţi cai. Însă, carele de luptă aveau şi puncte slabe: manevrarea eficientă se putea face doar pe teren plan (cîmpie sau zonă deşertică fără dune); scoaterea foarte uşor din luptă printr-un baraj de săgeţi îndreptat atît împotriva cailor, cît şi a echipajului; necesitatea unui echipaj antrenat atît pentru viteză cît şi pentru stabilitate în tragerea cu arcul de pe o platformă mobilă; ineficienţa după impactul iniţial – carul putînd fi uşor scos din luptă în urma unui contraatac al cavaleriei sau infanteriei inamice. 

Bătălia de la Kadesh, un adevărat Kursk al Antichităţii. Un moment important în istoria carelor de luptă a fost reprezentat de Bătălia de la Kadesh. Aceasta a avut loc în anul 1247 î.Hr. pe actualul teritoriu al Siriei, între Egiptul lui Ramses al II-lea şi Imperiul Hitit condus de Muwattali al II-lea.  În Bătălia de la Kadesh, armata lui Ramses al II-lea număra peste 2.000 de care de luptă, în timp ce hitiţii îi opuneau un număr de 2.500. Ambele armate erau însoţite şi de un număr semnificativ de trupe de infanterie. Dacă ar fi să comparăm forţa de luptă a carelor egiptene cu aceea a carelor hitiţilor, aşa cum ne sugerează inscripţiile din Luxor, balanţa ar înclina în favoarea primilor: carele de luptă egiptene erau manevrabile mai uşor, constituind un tip de cavalerie uşoară, manevrabilitatea fiind mai lesnicioasă prin folosirea unui echipaj de două persoane: un vizitiu şi un arcaş. În prima fază a bătăliei, Ramses al II-lea îşi aşează tabăra şi doar ¼ din armată în apropierea oraşului omonim, neştiind că era victima unei dezinformări pusă la cale de inamic, astfel crezînd că oraşul fusese părăsit de hitiţii în retragere. Urmează un atac din flanc dat de carele grele hitite, fapt care aduce tabăra faraonului într-o situaţie disperată, însuşi conducătorul fiind pus în pericol. Aşa cum am evidenţiat şi mai sus, după momentul de şoc cauzat de atacul hitit, rolul carelor de luptă, aflate la o distanţă prea mare de propria infanterie, este diminuat. Carele de luptă hitite sunt surprinse într-o busculadă de arcaşii egipteni, supuse unui tir de săgeţi iar în cele din urmă contraatacate de carele lui Ramses. Bătălia cu un final indecis este urmată de un tratat între cele două state. Acesta fiind cunoscut drept una din primele acţiuni diplomatice consemnate în istorie. 

Declinul carelor de luptă. Terenul stîncos al Greciei Antice nu permitea desfăşurarea unei lupte decisive de care de luptă pe un teren plan, chiar daca acestea sunt atestate aici încă din timpul epocii homerice. Un episod binecunoscut din Iliada îl reprezintă uciderea viteazului Hector de către Ahile şi tîrîrea trupului celui învins, legat de carul de luptă al învingătorului, în jurul zidurilor cetăţii Troia. De asemenea, tot în Iliada, un alt episod interesant îl reprezintă descrierea unui car de luptă al unui conducător trac: „Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de mîndri/Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vîntul/Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are/Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune./Dînsul cu ele a venit./Parcă nici nu se cade pe lume,/ Oamenii arme aceste să poarte, ci numai zeii.” 

Un moment decisiv al decăderii carelor de luptă îl reprezintă Bătălia de la Gaugamela, între macedonenii conduşi de Alexandru cel Mare şi perşii conduşi de Darius al III-lea. Iată cum ne descrie istoricul roman Flavius Arrianus momentul unui atac al carelor persane:  „În momentul acesta barbarii lansară carele cosaşe drept înaintea lui Alexandru, ca să-i spulbere frontul. Numai că speranţele lor nu s-au împlinit, din două motive: în primul rînd, pentru că agrianii şi suliţaşii lui Balacros, care fuseseră aşezaţi înaintea cavaleriei de elită, începură să tragă în ele de îndată ce le văzură urnindu-se din loc, în al doilea rînd, deoarece conducătorii lor au fost traşi de hăţurile carelor şi aruncaţi jos, ca apoi carele să se mişte în voie în preajma cailor şi să-i taie. Cîteva vehicule trecură totuşi printre rîndurile (macedonene) însă, la apropierea lor, se distanţaseră între ele, conform ordinului primit, în felul acesta, carele au putut trece neavariate, iar cei împotriva cărora fuseseră trimise au rămas, la rîndul lor teferi, de altfel, şi ele au încăput, în cele din urmă, pe mîna grăjdarilor armatei lui Alexandru şi a gărzilor regale.” 

Similar cu Bătălia de la Kadesh, putem observa o diminuare a rolului carelor de luptă după atacul iniţial. În cazul de faţă, atacul nu a avut nici măcar efectul scontat. După cum s-a întîmplat şi în cazul Greciei, la Roma, carul de luptă a fost folosit rareori în bătăliile directe, rolul său fiind preluat treptat de cavaleria grea. În schimb, pentru romani, carul de luptă devine un obiect de prestigiu atît pentru defilările imperiale prilejuite de marile victorii, cît şi pentru ceremoniile sportive cu ample valenţe sociale. Cursa carelor de luptă fiind organizată atît de greci, cît şi de romani şi bizantini. 

Perioada medievală şi modernă. Aşa cum am evidenţiat mai sus, carul de luptă îşi pierde treptat importanţa, astfel că, în perioada Evului Mediu, asistăm la dispariţia lui. Totuşi, un element se păstrează din rolul carului de luptă, însă, acest element trece în acţiunile maşinilor de asediu. În perioada medievală, au existat întrebuinţări ale maşinilor de luptă care ne pot duce cu gîndul la tancul modern. În timpul războaielor husite, Jan Zizka a gîndit proiectarea unei căruţe acoperite de un înveliş metalic în care să adăpostească o serie de ostaşi înarmaţi cu arbalete sau diverse arme de foc.

„Tancul” lui Leonardo da Vinci. Spirit enciclopedic şi personalitate marcantă a Renaşterii, Leonardo da Vinci a fost creatorul a numeroase proiecte ştiinţifice. Printre acestea se numără şi un dispozitiv de luptă, considerat, nu fără exagerare, strămoşul tancului. Proiectul lui Leonardo presupunea suprapunerea a o serie de plăci de metal şi tunuri pe un cadru circular pentru a-i proteja pe artileriştii de elită aflaţi în interior. Dispozitivul urma să se deplaseze prin două metode: manevrarea de către echipaj, cu ajutorul unor manivele din interior, sau tractarea cu ajutorul cailor. Prima variantă era preferată deoarece caii puteau fi cuprinşi de panică într-un spaţiu închis şi zgomotos. Proiectul lui Leonardo da Vinci este însă unul fantezist, nefiind pus niciodată în practică şi, mai mult decît atît, sistemul încărcării tunurilor pe la culată (partea din spate) a fost descoperit mult mai tîrziu. Supraîncălzirea tunurilor şi timpul îndelungat de răcire, reculul, precum şi crăparea sau fisurarea lor ar fi pus în pericol viaţa echipajului. 

Apariţia tancului în Primul Război Mondial. Revoluţia industrială, continuată de progresele tehnicii din secolul al XIX-lea, a determinat şi apariţia unor noi arme, a unui nou tip de război, dar şi apariţia primelor idei de maşini blindate. În 1902, F.R. Simms a avut ideea proiectării unui tip de „maşină de război” produsă dintr-un vechi cazan cu abur în interiorul căruia se afla un echipaj de 5 persoane: un conducător, patru operatori ai unui tun şi două mitraliere. Din păcate, motorul ataşat acestui vehicul nu avea putere suficientă pentru a susţine întreaga greutate a echipajului. Tot F.R. Simms a fost cel care a avut tentativa proiectării unui cvadriciclu acţionat de un motor cu ardere internă, avînd ataşat o mitralieră. Ideea ataşării unei mitraliere a fost preluată şi de Henry Ford pentru unul dintre modelele Ford T. 

Un model important care se apropie cel mai mult de forma tancului din prezent l-a reprezentat „Little Willie”. Numele i-a fost dat după porecla pe care soldaţii englezi i-o atribuiseră împăratului german Wilhem al II-lea. Plănuit în 1915, pentru a fi introdus în războiul de poziţii, „Little Willie” s-a dovedit ineficient la teste din cauza formei plane a şenilelor şi a dimensiunii reduse, acest fapt putînd crea dificultăţi în traversarea tranşeelor. Acest prototip a stat, însă, la baza construcţiei de mai tîrziu a primului tanc folosit în luptă şi anume Mark I. 

Mark I a fost primul tanc în adevăratul sens al cuvîntului. El a intrat în serviciul armatei britanice în luna August a anului 1916 şi a participat pentru prima dată la o luptă în data de 15 Septembrie 1916, în Bătălia de la Flers-Courcelette, ca partea a ofensivei de pe Somme. Spre deosebire de predecesorul său, forma romboidală şi lungimea de 9,9-8,5 m îi permiteau să traverseze cu succes tranşeele. Armamentul era format din 4 mitraliere versiunea Vickers 303, de 8 mm. În interior, spaţiul motorului era împărţit cu un echipaj format din 8 persoane. Existau o serie de probleme legate de ventilaţie şi căldură excesivă. De multe ori membrii echipajului aveau de suferit din cauza unor probleme respiratorii. Nu rare au fost cazurile în care întreg echipajul şi-a pierdut conştiinţa. Spre deosebire de tancurile din Al Doilea Război Mondial, care puneau accentul pe forţa de şoc şi viteză, tancul Mark I, proiectat pentru lupta de tranşee, atingea viteza maximă de numai 6 km/h, rolul său fiind de susţinere a infanteriei în cadrul războiului de poziţii. Pînă la finalul războiului, atît ţările Antantei, cît şi cele ale Puterilor Centrale, au reuşit să perfecţioneze o serie de noi prototipuri de tancuri.

Evoluţia carelor blindate putea să înceapă... 

Historia.ro