Permiţînd Scoţiei să organizeze un referendum, guvernul britanic a deschis calea către reinterpretarea şi rediscuţia conceptului de drept la auto-determinare. Pe lîngă cazul Cataloniei, în Europa de Vest e ocazia pentru a rediscuta puterile regiunilor, devoluţie, subsidiaritate, regionalizare. În Europa de Est, Vladimir Putin manipulează ideea auto-determinării pentru a-şi justifica pornirile neo-imperialiste.

Dreptul la auto-determinare al popoarelor nu e un drept în sine, o normă universală accesibilă tuturor grupurilor etnice. Principiu al dreptului internaţional, dreptul la auto-determinare e o idee politică care şi-a găsit o traducere în drept şi o justificare prin cutumă. Însă respectul său şi recunoaşterea sa depind în primul rînd de contextul politic şi de interesele marilor puteri ale momentului. Dreptul la auto-determinare a fost cerut în numele emancipării de colonialism şi înseamnă dreptul unui grup etnic de a-şi decide forma de guvernămînt. Tehnic vorbind este dreptul de a organiza o consultare a grupului etnic în numele căruia se face o cerere de auto-guvernare, de forma independenţei, autonomiei sau integrării într-un alt stat.

Dreptul la auto-determinare este principiul căruia i se datorează existenţa a mai mult de o treime din statele actuale. Imperiile de dinaintea Primului Război Mondial s-au destrămat în numele său şi au lăsat în locul lor ţările din Centrul şi Estul Europei. Fostele colonii franceze, engleze, spaniole şi portugheze şi-au cîştigat independenţa după al Doilea Război Mondial folosind acelaşi limbaj pentru a-şi cere dreptul de a-şi decide destinul. Însă după căderea URSS statele post-sovietice şi-au cerut independenţa pe baza unei identităţi statale existente înainte de ocupaţia rusească. În anii recenţi doar în cazuri sporadice s-a mai folosit principiul auto-determinării ca justificare pentru secesiune: Eritrea, Timorul de Est, Kosovo, Sudanul de Sud, toate fiind secesiuni ca urmare a războaielor civile şi/sau a violenţelor îndelungate.

Dacă referendumul din Catalonia va avea loc, anul acesta vom fi spectatori la patru referendumuri de auto-determinare (în ordine cronologică Crimeea, Donbass, Scoţia şi Catalonia). Cred că e un număr nemaivăzut din anii ’60 – ’70. Însă referendumurile din 2014 sînt motivate pe alte criterii decît cele din trecut. Aşa cum spuneam mai sus, înţelegerea generală privind principiul auto-determinării se referea la cazuri în care popoarele erau sub dominaţie colonială sau în urma unor războaie civile. Cele patru referendumuri de anul acesta au în principal motivaţii economice sau ideologice.

Britanicii au fost destul de relaxaţi în ce priveşte legitimitatea referendumului – poate şi pentru că au crezut iniţial că va fi o bătălie uşoară. Însă în cazul Cataloniei, Spania e coerentă cu viziunea conservatoarea a integrităţii teritoriale. Să nu uităm că Spania a fost în prima linie a celor care au criticat independenţa Kosovo-ului şi în continuare nu o recunoaşte. În cazul în care Catalonia va vota pentru secesiune, va urma o lungă bătălie juridică pentru recunoaşterea sa ca stat independent. Însă, deşi au o mare importanţă geostrategică, aceste modificări de guvernare nu ar avea un impact dramatic în aceste regiuni ale Uniunii Europene. Alta e însă situaţia cînd vine vorba de alte regiuni ale lumii. Iar primele pe listă sînt Crimeea şi Donbass.

Motivaţiile catalanilor şi scoţienilor au creat o nouă turnură în discursul pe care Putin îl ţine apropos de principiul de auto-determinare. Acesta a jonglat tot timpul cu principiul în funcţie de cum a bătut vîntul. Independenţa Kosovo-ului nu a fost legală pentru că nu aranja Serbia, aliat istoric, însă precedentul său a fost folosit pentru a justifica anexarea Crimeei. Cînd vine vorba de teritorii care sînt în Federaţia Rusă, discuţiile despre drepturile diferitelor grupuri etnice ca tătarii, siberienii, caucazienii “încep un proces de auto-distrugere a codului nostru genetic, auto-distrugerea noastră”. Suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Rusiei sînt “incondiţionale“.

Dacă e vorba de alte ţări, eventual ne-prietene, pentru Putin “auto-determinarea este o opţiune pentru fiecare popor, în funcţie de circumstanţele sale“. Dacă nu e vorba de locuitori ai Federaţiei Ruse, un grup etnic poate să revendice auto-guvernarea, nu pentru că a suferit ca urmare a oprimării şi a violenţelor, ci în funcţie de alte condiţii – economice de exemplu, ca în cazul Scoţiei. Iar circumstanţele, ei bine, circumstanţele înseamnă că depinde de sponsorul din spatele fiecărui popor şi de interesele existente în acel moment.

Pînă anul acesta, Putin folosea argumente care se mulau pe ceea ce era definiţia auto-determinării atunci, pentru a sprijini republicile secesioniste din ţările post-comuniste. În Osetia de Sud şi Abkhazia era vorba despre minorităţi care îşi doreau un stat propriu şi luptau activ. Acesta era un scenariu manipulat ca să se asemene cu cel din Kosovo. Acum Putin realizează că se poate folosi de exemplul Scoţiei şi Cataloniei ca justificare pentru revendicările de secesiune ale etnicilor ruşi. Într-un interviu în care se exprima pe tema referendumului scoţian, Vladimir Putin spunea că “procesul de dizolvare a suveranităţii naţionale în cadrul unei Europe unite e tot mai acceptat de către europeni”. Din care se înţelege că dacă există această acceptare pentru cazurile catalane şi scoţiene, atunci europenii trebuie să accepte şi dorinţa de auto-determinare a ruşilor din Ucraina. Sau chiar dorinţa celor aproximativ jumătate de milion de ruşi din Letonia.

Putin nu manipulează doar sensul ideii de auto-determinare, ci şi metodele prin care această idee e pusă în practică. Referendumuri sînt organizate cu viteza luminii pentru a umple formal conceptul auto-determinării. Aceste referendumuri sînt observate de observatori internaţionali (din Rusia). După referendum, noile ţări sînt recunoscute de un club select de ţări dependente de ajutorul Federaţiei Ruse. În spatele acestor independenţe fabricate la Moscova se află dorinţa Federaţiei Ruse de a controla fiecare stat post-sovietic care încearcă să iasă din cuvîntul Rusiei. În afară de Belarus, toate, dar absolut toate statele post-sovietice care au avut negocieri cu Uniunea Europeană s-au procopsit cu enclave (ruseşti sau nu) care cer şi îşi obţin un certificat fals de independenţă.

Nu vreau să spun că scoţienii pro-independenţă sînt vinovaţi de tentaţiile lui Vladimir Putin. Dimpotrivă, cred că şi ei şi catalanii aveau o justificare pentru a cere un referendum. Ambele regiuni au o istorie de auto-guvernare şi revendicările lor se bazează pe argumente istorice viabile – existenţa unor forme de statalitate în trecut. Însă nu cred că auto-determinarea trebuie cerută doar pentru că un grup etnic împărtăşeşte o limbă şi o cultură diferită de a majorităţii.

Auto-determinarea trebuie cerută cînd există indicii clare că aceasta ar fi o soluţie mult mai bună decît a coexista în acelaşi stat – iar indiciile respective trebuie susţinute de experienţă în administrare a comunităţii, de resurse naturale proprii sau o economie sustenabilă. Prin asta înţeleg că cei care cer secesiune trebuie să fie mai mult decît o diasporă, să fie deja o comunitate bine organizată, cu scopuri comune de statalitate, care nu poate exista în interiorul statului gazdă. Însă dacă principiul auto-determinării e înţeles în acest fel, se deschide un precedent pentru fărămiţare a statelor pe baze etnice.

Precedentele şi conceptele din politica internaţională există pentru a fi manipulate. Ceea ce nu era recunoscut ca auto-determinare ieri, e recunoscut azi pe baza unor justificări temporare. Am putea fi idealişti şi să le cerem liderilor politici să justifice perfect recunoaşterea fiecărui nou stat, pentru a nu da loc de mai multe interpretări. Dar aşa ceva nu e posibil, pentru că fiecare lider are interesul său de moment şi discursul care se croieşte pe interes. Ceea ce putem însă sugera liderilor actuali este să aibă curajul să contrazică retorica rusească şi să arate contradicţiile sale. Altfel, un discurs repetat prea des poate deveni realitate.

Laura BRETEA
Articol apărut pe site-ul Europuls