Ion STAFI, profesor de istorie

TRANZIȚIA: la alții și la modoveni

III. Tranziția în stil moldovenesc

2. Cine și cum a reactualizat și a legiferat termenul ”limba moldovenească”. În slujba cui se falsifică denumirea limbii noastre materne?

În articolul publicat în nr. din 3 decembrie 2015 al cotidianului independent „Moldova Suverană” aminteam de evenimentul cu care s-a început procesul de reactualizare și legiferare a termenului neștiințific/politic „limba moldovenească” în Basarabia postsovietică – publicarea eseului colectiv intitulat „Povară sau tezaur sfînt” în revista Uniunii Scriitorilor de la Chișinău, în luna mai a anului 1988, revistă al cărei redactor-șef era scriitorul Dumitru Matcovschi.

Ceea ce mai trebuie să știm și să înțelegem în legătură cu desfășurarea procesului de reactualizare și legiferare a termenului menționat este faptul că acest proces cunoaște o serie de evenimente succesive legate între ele. Astfel, din eseul Uniunii Scriitorilor termenul “limba moldovenească” a trecut în conținutul “Legii R.S.S. Moldovenești cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S.M.” (adoptată la 31 august 1989) și în textul ”Legii R.S.S. Moldovenești cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S.M.”, votată la 1 septembrie 1989. În 1994, termenul de care vorbim a fost introdus în textul Constituției Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Articolul 13/1 din această lege fundamentală glăsuiește: “Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească”. Din Constituție termenul “limba moldovenească” a ajuns în limbajul politic al conducătorilor Partidului Comuniștilor din Republica Moldova și după aceea în cel al conducătorilor Partidului Socialiștilor din Republica Moldova, care se folosesc de el pentru a face politică de partid antiromânească și pentru a sensibiliza alegătorii filoruși din Republica Moldova. Iată cum s-a reactualizat și s-a legiferat în Basarabia postsovietică denumirea politică a limbii noastre materne ce nu are nimic în comun cu știința care studiază limbile lumii și legile lor de dezvoltare.

Valoarea eseului colectiv semnat de membrul Uniunii Scriitorilor de la Chișinău Valentin Mîndîcanu poate fi apreciată și trebuie apreciată prin prisma efectelor de lungă durată rezultate din reinstituirea termenului “limba moldovenească”. Dar nu după efectele lui de moment.

E cazul să ne referim aici și la alte fapte necunoscute publicului larg, care au însoțit apariția eseului “Povară sau tezaur sfînt”. Este bine să ne amintim de refuzul domnului Nicolae Dabija de a publica acest eseu în paginile săptămînalului “Literatura și Arta”. Și de faptul că eseul a fost expediat la Moscova, evident, pentru a fi cenzurat (după ce fusese autocenzurat la Chișinău), unde n-a putut să nu ajungă la discreția reprezentantului Uniunii Scriitorilor din Moldova sovietică de pe lîngă Uniunea Scriitorilor din Uniunea Sovietică. Ce a rezultat din acea cenzură și din acea cenzură autoimpusă este cunoscut: o reactualizare și legiferarea termenului “limba moldovenească”.

Este bine să cunoaștem: Codul Internațional de Catalogare a Lucrărilor nu recunoaște “limba moldovenească” drept o limbă de sine stătătoare, ci ca o variantă a limbii române. Ceea ce înseamnă că nicio bibliotecă sau bază de date cu cărți din lume nu menționează “limba moldovenească”.

Unii propun ca în Constituția Republicii Moldova să nu fie deloc inclusă/atinsă problema limbii de stat. Cei care îndeamnă la așa ceva sînt de fapt adepți ai denumirii falsificate a limbii române. Prin neindicarea precisă în textul Constituției a limbii române ca limbă oficială a Republicii Moldova aceștia speră să poată manipula în continuare populația filorusă cu ajutorul denumirii politice/geopolitice a limbii noastre materne, fără să fie împiedicați de prevederile legii.

Dacă ne dorim cu adevărat să punem capăt unor asemenea practici distructive, Constituția Repblicii Moldova trebuie să specifice că limba oficială a R.M. este limba română. Numai în felul acesta maeștrii înșelătoriilor din politica moldovenească nu se vor mai simți la largul lor , nu vor mai putea să profite de un context jurisdicțional favorabil, cu efecte benefice în toate domeniile de activitate.

În ce privește Constituția Republicii Moldova, ea reprezintă o combinare de idei diferite, alese din legi fundamentale străine și adaptate la concepția țaristo-sovietică a moldovenismului politic primitiv, adepții căreia se autoproclamă ca “patrioți ai Moldovei” și la teoria celor două state românești independente ai cărei părinți se trag din elita intelectuală basarabeană filoromână , cărora le place să se numească și să fie numiți “patrioți ai Basarabiei”. Constituția Republicii Moldova a fost elaborată și apoi modificată repetat în așa mod încît conținutul ei să-i mulțumească și pe “patrioții Moldovei” și pe “patrioții Basarabiei”: încît să împace cele două tabere adverse, cele două interese diametral opuse, cele două viziuni total diferite asupra societății moldovenești, cele două concepții radical opuse în toate problemele importante. O astfel de constituție nu poate să nu dea naștere la conflicte permanente în Parlament și în societate. Ea nu poate să nu stimuleze activitățile distructive din Parlament și din societate. Ea nu poate să pună capăt perioadei în care statalitatea moldovenească postsovietică există ca element de dispută între cele două tabere politice rivale și ca unealtă pentru îmbogățirea celor aflați la putere; perioadei în care membrii Guvernului și membrii Parlamentului acționează mai degrabă ca șefi ai propriilor afaceri decît ca reprezentanți ai poporului care pun mai presus de toate interesul naţional.