Ce spunea un medic în 1912: „Oameni buni, avem nevoie de şcoli şi de cultură, nu de popi şi de ignoranţă!“

Cu sau fără religie în şcoală? Această întrebare năştea controverse şi în urmă cu mai bine de 100 de ani. Unii gînditori criticau în termeni foarte duri transformarea religiei în materie şcolară şi cereau înlocuirea acesteia cu ore de „morală pozitivă“.
Unii universitari şi filosofi români considerau, în urmă cu un secol, că locul religiei nu este în şcoală. Şi atunci opiniile erau, ca şi acum, împărţite. Discuţia de astăzi legată de ora de religie în programa şcolară nu e una nouă, ci durează de mai bine de un secol.

Filosoful Vasile Conta, savantul Victor Babeş, medicii ieşeni Panait Zosin şi Constantin Thiron sînt doar cîţiva dintre gînditorii şi oamenii de ştiinţă ai veacurilor trecute care s-au opus vehement prezenţei religiei în şcoală şi au mărturisit aceasta public, inclusiv prin intermediul revistei bilunare „Raţiunea“, care a apărut la Bucureşti între 1911 şi 1914.

Unii dintre aceştia au cerut interzicerea totală a învăţămîntului religios în şcoală, au criticat donaţiile către Biserica Ortodoxă Română (BOR) spunînd că sînt o „adevărată epidemie“ şi îşi exprimau dezamăgirea că oamenii nu se mobilizau la fel cînd era vorba de şcoală - fapt extrem de actual, deşi de la acel moment a trecut mai bine de un secol.

De cînd religia e materie şcolară

Religia a devenit materie şcolară în timpul lui Cuza, mai precis în 1864 cînd a fost introdusă prin Legea asupra Instrucţiunii, promulgată la 5 decembrie 1864. Acea lege transforma învăţămîntul religios într-unul obligatoriu. Influenţa franceză de la sfîrşitul secolului al XIX-lea s-a simţit şi asupra educaţiei. Aşa au apărut primele iniţiative de scoatere a religiei din şcoală.

Ministrul care a zis „stop!“ religiei

Potrivit istoricului ardelean Marius Rotar, ministru al Educaţiei în 1881 (ministru al Instrucţiunii Publice, în titulatura de atunci) era filosoful Vasile Conta. Gînditorul ceruse scoaterea învăţămîntului religios din şcoală, dar iniţiativa sa a fost în van. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1894, un congres al învăţătorilor de la Ploieşti vota, în unanimitate, o rezoluţie prin care se cerea laicizarea învăţămîntului primar. La fel, în van.

„În 1906, savantul Victor Babeş se exprima în termeni similari cu solicitarea ministrului Vasile Conta. Intensitatea discursului împotriva învăţămîntului religios în şcolile publice din România crescuse în primul deceniu al secolului al XX-lea. Aceasta şi din cauza apariţiei Asociaţiei Naţionale a Liber Cugetărilor (Asociaţia Ştiinţifică de Educaţie Pozitivă) la 1909 şi a revistei Raţiunea la 1911, administrată de Constantin Thiron (n.r. medic ieşean)“, adaugă Marius Rotar, istoric şi cercetător la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.”

Nimic nou sub soare nici după un secol

Un liber cugetător al secolului al XX-lea, medicul ieşean Constantin Thiron (1853-1924), vorbea în termeni foarte duri despre religia ca disciplină şcolară în revista „Raţiunea“. Acesta considera donaţiile pe care le făceau credincioşii bisericilor „o calamitate, o adevărată epidemie“ şi regreta că românii nu se mobilizau la fel şi cînd era vorba de şcoală.

„Oameni buni! Avem nevoie de şcoli, de lumină, de cultură, nu de popi, de întuneric şi de ignoranţă, de exploatarea prostii omeneşti de către om. Dacă încercaţi vreodată sentimentul larg al expansiunii omeneşti, daţi atunci pentru şcoli, căci şcoala va fi evanghelia viitorului!“, scria Thiron într-un articol din „Raţiunea“, publicat în aprilie-mai 1912 şi intitulat „Donaţii către Biserică“.
Aceeaşi publicaţie compara, tot în 1912, cîţi bani dădea statul bisericilor şi şcolilor. Situaţia era descrisă destul de dur: „Conform „Raţiunii”, pe anul financiar 1911-1912, bugetul în România fusese de 9.195.744 lei pentru Casa Bisericilor şi doar 5.180.705 lei pentru „Casa Şcoalelor”.

În consecinţă se aprecia faptul că: «Statul întreţinea 780 de paraziţi călugări în 38 de mănăstiri şi schituri şi 1.752 de călugări în 30 de case de prostituţie care se numesc mănăstiri de maici. Ce folos trage societatea de pe urma acestor trîntori ? Desigur că nimeni nu poate răspunde»“.

Ideile radicale ale lui Thiron mergeau atît de departe încît a cerut, în 1909 şi 1911, desfiinţarea seminariilor teologice, a facultăţilor de teologie şi a şcolilor de cantor. Propunea înlocuirea religiei în şcoală cu ore de morală pozitivă şi sugera ca Facultăţile de Teologie şi seminariile teologice să fie transformate în „licee, gimnazii sau şcoli de comerţ, agricultură, industrie şi meserii“. Constantin Thiron credea că dacă ideile sale ar fi puse în practică ar fi dus la „supremaţia învăţătorului şi institutorului laic asupra preotului care este o rămăşită medievală, anacronică, biblică, anti-ştiinţifică şi un exploatator al pungii credincioşilor”.

Ce ziceau învăţătorii pe vremuri

În aceeaşi revistă, un învăţător, pe nume N.E. Raţiu, critica, într-o rubrică numită „Cultura Românească”, conţinutul manualelor de religie. Potrivit acestuia, în manuale apăreau pilde privind vindecările miraculoase cu ajutorul preoţilor care îi puteau face pe elevi să desconsidere ştiinţa şi medicina.

Un institutor ieşean, Constantin V. Buţureanu, pleda în 1910, pentru o şcoală fără religie. În cartea „Curente pedagogice“ (apărută la Iaşi, 1910, la Editura H. Goldner, 151 de pagini), Buţureanu a preluat ideile lui Ferdinand Buisson, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1927) şi considera copilul drept „persoana pe care nimeni nu are dreptul de a o trata ca pe un lucru al său”. În plus, institutorul mai credea că „statul care asigură libertatea persoanelor, mai cu seamă a acelora care nu se pot apăra singure, are datoria de a apăra persoana în formaţiune contra oricărui abuz de autoritate din partea persoanelor adulte care se însărcinează cu ea”.
Florina POP