Belgianul care a cucerit Hollywoodul

Artele marţiale l-au făcut celebru. L-au întărit, i-au deschis drumul spre Hollywood, l-au umplut de bani. Ba chiar l-au scăpat din ghearele depresiei. Însă colţii faimei rămîn la fel de ascuţiţi.

De cîţiva ani încoace, e o prezenţă obiş­nuită în România, fiind poate cel mai fi­del vizitator din Cetatea Filmului. Ce-l atrage atît de des în România? Preţul scăzut al producţiei de film, viaţa de noap­te bucureşteană, femeile frumoase şi contractele pentru bere pentru care filmează la Bîlea Lac. În definitiv, e un belgian get-beget, pentru care be­rea e cel mai bun… desert. Mai mult, actorul din­tr-o generaţie mai tînără decît cea a lui Arnold Schwarzenegger, dar care a pus la fel de mare accent pe condiţia sa fizică şi pe prestaţia în filme de acţiune şi SF, spune că în România are cele mai puternice fan cluburi şi că se simte în largul lui de cîte ori vine aici. Atît de în largul lui încît îşi poa­te da frîu liber oricăror dorinţe, am putea com­pleta noi, iar lista viciilor sale nu e tocmai scurtă: alcool, tutun, cocaină, petreceri în cluburi şi orgii sexuale. Dar cum de-a ajuns un sportiv atît de disciplinat ca el pe panta autodistrugerii? Şi mai ales unul a cărui poveste începe în sala de balet?

Venit pe lume în familia unui contabil valon şi a unei florărese flamande din Berchem-Sainte-Agathe, de lîngă Bruxelles, Jean-Claude Camille François Van Varenberg a fost un copil plăpînd şi subdezvoltat, pe care tatăl l-a înscris la cursurile de karate pentru a-l mai întrema. „M-am născut foarte slab. Nici cu vederea nu stăteam prea bine. Iar fetele mă evitau mereu“, povestea Van Dam­me într-una dintre vizitele lui în România. Aşa că ideea de-a face karate părea salvatoare la o vîr­stă la care ceilalţi copii obişnuiau să-l necăjeas­că. Avea doar zece ani cînd a dobîndit primele noţiuni de shotokan şi kickboxing. Şi, inspirat din benzile desenate cu supereroi, micul Van Damme a început să se antreneze serios, învăţînd şi stilu­rile muay-thay şi taekwondo şi făcînd în paralel ore de balet. „Baletul e o artă, dar e şi un sport totodată. Dacă rezişti la un curs de balet, poţi să duci lejer pînă la capăt antrenamentul din orice alt sport“, spune cel care la 15 ani mergea la com­petiţii de arte marţiale, la 18 ani avea deja centura neagră în karate, iar la 20 cîştiga titlul de campi­on mondial. În patru ani, a avut 44 de victorii şi doar patru înfrîngeri, ceea ce i-a adus supratitlul de The Muscles from Brussels.

În 1982, cu 2.000 de dolari în buzunar şi fără să ştie engleză, a plecat la Los Angeles cu prietenul său din copilărie, Michel Qissi, ţintind Hollywoo­dul. Evident, America nu i-a oferit nimic pe tavă, iar ca să supravieţuiască a trebuit să accepte joburi derizorii, cum ar fi distribuitor de pizza sau şofer de limuzină. A învăţat engleza pe stradă şi a avut norocul să-i cunoască pe Chuck Norris şi Lou Fer­rigno, care l-au trimis la un casting pentru un film de acţiune. Atît el, cît şi Michel, au fost distribuiţi ca figuranţi în Breakin’, apoi Van Damme a făcut pe agentul secret în miniseria War and Remembrance, pentru ca imediat după să apară în blockbusterul lui Chuck Norris, Missing in Action. „Cred că in­stinctul este mai important decît orice facultate“, spune Van Damme, amintindu-şi de întîlnirea cu Menahem Golan, un cunoscut producător de la Hollywood. Speculînd momentul, Jean-Claude şi-a arătat abilităţile: cîteva lovituri în aer şi picio­rul ridicat aproape în sfoară i-au asigurat rolul din Bloodsport/Sport sîngeros (1988). Realizat cu un buget de 1,5 milioane de dolari, a devenit primul său smash-hit şi i-a deschis drumul spre Cyborg (1988), Kickboxer (1989), Double Impact, seria Uni­versal Soldier (1992 şi 1999), Last Action Hero, Hard Target (1993), Timecop (1994), Legionnaire (1998) şi Inferno (1999).

„Practic, am fost cules de pe stradă de un agent şi am rămas împreună. Cred că am fost omul potrivit la locul potrivit într-o perioadă în care apăreau multe filme despre karate. A fost Bruce Lee, apoi a fost Chuck Norris, apoi brusc a apărut Jean-Claude Van Damme, un tip alb. Con­sider că succesul s-a datorat mai degrabă destinu­lui decît calităţilor mele actoriceşti de la acel mo­ment. Am fost un actor prost, dar puneam suflet în ceea ce făceam“. În ciuda autocriticii dure, filmele lui au atras milioane de fani de pe toate meridiane­le.

Faima, însă, nu i-a priit. În 1994 era plătit cu 7 milioane de dolari pentru un film distrus de cri­tici, adaptarea jocului Street Fighter, unde a jucat alături de Kylie Minogue – cu care a avut şi o aven­tură! „Da, aşa a fost. Eram în Thailanda şi ne-am aprins. Săruturi pasionale, nopţi fără somn. Era atît de frumoasă şi era acolo în fiecare zi în faţa mea. Fermecătoare!“, a recunoscut el relaţia cu cîntăreaţa australiană. În acelaşi an, a reuşit să atingă şi cel mai mare succes al său de box office cu SF-ul Timecop, care a înregistrat venituri de 100 de milioane de dolari numai în Statele Unite. De aici, totul a început să se năruiască. Studiourile Universal l-au sunat atunci pentru a-i oferi un salariu de 12 milioane de dolari pe film pentru o serie de trei pe­licule. El a plusat la 20 de milioane. „Ca Jim Carrey“, spune el. „Dar eram terminat! Nici măcar nu era vorba de bani. Făceam film după film şi între filmări mă ocupam de promovare. Eram foarte obosit. Tot ce atingeam se transforma în aur. Jim Carrey era plătit cu o avere. Am vrut şi eu să intru în liga aia, ca un idiot. Am fost ridicol! M-au trecut imediat pe lista neagră şi asta a fost tot“, povestea el făcînd haz de propria-i aroganţă. Numai că nu doar pretenţiile exagerate i-au îndepărtat pe producători.

Drogurile şi problemele din viaţa de familie, cu deja trei divor­ţuri la activ şi trei copii minori, îl transformaseră în­tr-o epavă. În ’95, Van Damme umbla cu prostituate şi consuma cocaină de 10.000 de dolari pe săptămî­nă. Cîte zece grame de cocaină pe zi, petreceri hard­core, cluburi de noapte, bătăi cu paparazzi, arestări pentru conducere în stare de ebrietate. Iar efectele s-au văzut imediat: dintr-un bărbat cu muşchi bine sculptaţi ajunsese un individ fără vlagă, care făcea filme tot mai proaste şi cîştiga tot mai puţin. Sătulă să-l vadă mereu beat, drogat şi violent, Darcy LaPi­er, a treia lui nevastă, l-a internat la dezintoxicare. După o săptămînă, Van Dam­me fugea din spital, grăbind cel de-al patrulea divorţ.

Singur şi uitat de toţi, dia­gnosticat cu schizofrenie bi­polară şi în pragul sinuciderii, lui Jean-Claude i-a fost întin­să o mînă chiar de unde se aştepta mai puţin: din partea celei de-a doua soţii, culturis­ta Gladys Portugues, cu care avea doi copii (Bianca Bree şi Khristopher) şi care s-a oferit să aibă grijă de el. După o pe­rioadă de reabilitare, a revenit în sala de forţă, unde s-a închis efectiv, dorindu-şi să renască din propria cenuşă. Şi, conştient de aportul lui Gladys, a mers din nou la altar cu ea. „Această femeie a fost lîngă mine ani de zile, cînd eram un nimeni. La 20 de ani, condu­ceam un taxi şi furam mîncare din piaţă, fiindcă nu aveam bani. Am furat pînă şi un test de sarcină, să vedem dacă era însărcinată cu fiul nostru“. Dar, deşi a jurat că s-a cuminţit, n-a scăpat de vechile-i me­tehne şi, după 15 ani de mariaj, s-a trezit din nou la tribunal pentru semnarea actelor de divorţ. Cît priveşte cariera, cel care i-a oferit şansa să ajungă din nou în atenţia Hollywoodului a fost Sylvester Stallone, eroul lui din copilărie, care l-a abordat pentru rolul din The Expendables, alături de Arnold Schwarzenegger, Bruce Willis, Jet Li, Chuck Norris şi Dolph Lundgren. „A fost grozav să fiu în compa­nia lor, deoarece îi cunoşteam pe toţi dinainte. I-am întîlnit pe marele ecran, i-am întîlnit în drumul meu spre vîrf, atunci cînd jucam în filme precum Bloodsport şi Kickboxer. Trebuie să-i mulţumesc lui Stallone pentru că m-a ales pe post de erou negativ. Îmi doream să fiu băiatul cel rău. Şi mi-a ieşit!“.