Cum a fost la primul examen

În 1925, Constantin Angelescu, un doctor chirurg din Buzău, numit ministru al Instrucţiunii, decidea înfiinţarea unei noi modalităţi de examinare a elevilor aflaţi la finalul liceului. Bacalaureatul, în noua sa formă, îngrozea, în acei ani, prin asprimea profesorilor examinatori, programa şcolară uriaşă şi prin dificultatea examenelor. Bucureşti, toamna lui 1925.

Un tânăr Mircea Eliade, epuizat după câteva luni de învăţat în continuu, tremură pe coridoarele liceului, aşteptând să fie chemat de comisia de examinare. Generaţia sa este prima nevoită să treacă prin rigorile noului examen de Bacalaureat, anunţat cu numai câteva luni înainte. Gata, s-a terminat cu comisiile din propria şcoală, profesori prieteni şi subiecte uşoare! Noul învăţământ românesc este unul implementat agresiv. Ţara are nevoie de specialişti, dar şi de tineri cu „ideal şi conştiinţă a răspunderii de iniţiativă“. Vechile metode vor fi abandonate! Noul motto este „Şcoală cât mai multă! Şcoală cât mai bună! Şcoală cât mai românească!“.

Aşa arăta o diplomă de Bacalaureat în 1925

La baza acestor schimbări stă Constantin Angelescu, un doctor din Buzău, atras de politică. Introdus în Guvern de Brătianu, apoi plimbat între America şi Franţa, Angelescu a fost desemnat, în final, să se asigure de restructurarea temeinică a şcolii româneşti. Nimic nu pare să-l recomande. Mărturiile din epocă îl caracterizează ca fiind „şovăielnic, intimidat şi speriat“. Însă, sub conducerea acestui om, examenul de Bacalaureat se va transforma în spaima a generaţii întregi de elevi, pregătiţi să iasă de pe porţile liceului.

Primii paşi: intrarea în politică

Constantin Angelescu s-a născut la 12 iunie 1869 într-o familie de negustori din Craiova. A urmat cursurile şcolii primare „Obedeanu“ şi liceul „Carol I“. Cursurile universitare le-a absolvit la Paris, specializându-se prin doctorat în chirurgie, în anul 1897. Întors în ţară, a profesat chirurgia la Spitalul Filantropia, apoi, ca profesor universitar şi director al Clinicii de Chirurgie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Se căsătoreşte cu Virginia Constantinescu-Monteoru, în 1899, intrând în posesia unor proprietăţi impresionante: staţiunea Sărata-Monteoru, terenuri petrolifere şi bunuri imobiliare în zona Buzăului, scrie Corina Petrică, în cartea „Constantin Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice“.

Din acest punct, viaţa lui Angelescu se va împărţi între medicină, afaceri şi noua pasiune: politica. Este neclar ce a cauzat această chemare spre politică. Unii memorialişti au considerat că Angelescu fusese atras spre această zonă de prietenul său, Spiru Haret, care îi devenise rudă după căsătorie. Alţii, precum Constantin Kiriţescu, în lucrarea „Portrete, oameni pe care i-am cunoscut“, pune aplecarea spre zona legislativă pe seama „demonului ambiţiei, care l-a împins pe dr.Angelescu spre politică şi o dată cotropit de acaparatoarea zeiţă, preocupările ştiinţifice, rămase totuşi prezente, au trecut pe un plan secundar”.

Anglescu s-a înscris în Partidul Naţional Liberal. Din acest moment, activitatea s-a politică poate fi structurată pe două capitole. Mai întâi, planul politicii interne: deputat, senator, ministru al Lucrărilor Publice şi ministru la Instrucţiune. Un al doilea plan ar viza activitatea sa pe plan extern, în calitate de ministru plenipotenţiar la Washington şi membru în Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor.

Demiterea şi experienţa americano-franceză

În 1901, este ales pentru prima dată deputat, „în fidelul, dar costisitorul său fief electoral” - colegiul III ţărănesc din judeţul Buzău. Devine şi preşedinte al organizaţiei Partidului Naţional Liberal din judeţul Buzău. Informaţiile privind activitatea sa politică de dinaintea Primului Război Mondial lipsesc, în general, dar a rămas consemnat un discurs, într-o şedinţă din Camera Deputaţilor, din 1905. În această luarea de poziţie, Angelescu protesta la decizia ministrului Mihail Vlădescu de a desfiinţa şcolile normale din Buzău şi Galaţi: „Insist cu deosebire asupra şcolilor normale şi asupra gimnaziilor pe care le desfiinţează domnul ministru“.

Acelaşi discurs conţinea şi o analiză atentă a activităţii Ministerului, pornind de la bugetul primit, care „trebuie discutat cu acelaşi spirit de obiectivitate ca şi budgetul Ministerului de Război, căci cheltuielile care se fac pentru cultura poporului sunt atât de importante ca şi cheltuielile care se fac pentru apărarea ţării”. La 4 ianuarie 1914, după ce Titu Maiorescu prezenta regelui demisia guvernului său, Angelescu era desemnat ministru al Lucrărilor Publice. Decizia nu a fost privită cu ochi prea buni în epocă. Până la urmă, ce să caute un doctor fără experienţă în guvernare într-o aşa funcţie importantă?

Rostul acestei numiri urma să-i fie destăinuit lui Anglescu chiar de Brătianu: „Ştiu că o să te mire. Dar am nevoie de dumneata acolo, pentru că, în secret, vreau să-mi organizezi serviciul sanitar al armatei. Bătălia pentru România Mare se apropie“. Per ansamblu, activitatea lui Anglescu ca ministru al Lucrărilor Publice a rămas consemnată în istorie ca fiind una extrem de eficientă: armata română a fost aprovizionată cu medicamente şi cu pansamente „ca la carte“.

Este însă destituit din funcţia de ministru de acelaşi Brătianu, în condiţii rămase cel puţin neclare. Pretextul oficial era acela că era nevoie de un „guvern omogen“, de „uniune naţională“. În epocă se vorbea însă despre un conflict între Angelescu şi Brătianu, demiterea fiind pedeapsa aplicată de acesta din urmă. Vestea este primită de Angelescu cu evidentă nemulţumire. Tună şi fulgeră împotriva foştilor colegi din Guvern. Se întoarce în Moldova, însă nu acasă, la Buzău, ci îşi ia familia la Iaşi. Iar de aici, în primul tren: direcţia Odessa, Rusia. Nu apucă să se bucure prea mult de noua „casă“.

Deşi relaţiile dintre el şi Brătianu era unele mai degrabă reci, când i se propune, la finalul lui 1917, să fie reprezentantul României în America, Angelescu acceptă imediat. Îşi începe activitatea în ianuarie 1918, fiind prevenit de Brătianu: „America, doctore, ne cunoaşte foarte puţin, aproape deloc. Pentru cei mai mulţi oameni politici, Imperiul Austro-Ungar este o realitate, ambasada acestuia aflându-se de mulţi ani la Washington, pe câte vreme noi, abia acum ne prezentăm scrisorile de acreditare.”

Activitatea sa în America este, însă, una excelentă, mărturie stând articolele din presa americană, publicate în reviste precum „Plain Dealer“ sau „New York Times“, care simpatizau cu viziunea românească. Revine în ţară după numai două luni, fiind numit vicepreşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, înfiinţat de Take Ionescu la Paris. Avea să rămână aici aproape patru ani, până ce a fost rechemat în ţară, pentru cea mai importantă misiune a carierei sale politice: funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice. În limbajul de astăzi, şeful ministerului Educaţiei.

Noile principii de lucru

Per ansamblu, întreaga activitate a lui Angelescu ca ministru al Instrucţiunii Publice a mers în trei direcţii: unificarea învăţământului, construcţia de clădiri şcolare şi ridicarea statutului cadrului didactic. Dogma de la care a pornit era aceea potrivit căreia şcoala este cea dintâi şi cea mai puternică pârghie de ridicare a poporului, că şcoala trebuie să-şi dea toată silinţa de a-l pregăti pe om pentru viaţă. Şcoală cât mai multă! Şcoală cât mai bună! Şcoală cât mai românească!“, era deviza lui Angelescu.

Modelul său era Spiru Haret, însă Angelescu nu a putut fi niciodată un caracter serios şi sever, neinfluenţabil, care-şi impunea voinţa peste subalternii săi, precum mentorul său. Potrivit lui Constantin Argetoianu, în lucrarea „Pentru cei de mâine. Memorii“, Angelescu era „un caracter şovăielnic, vrând să fie bun, amabil, îndatoritor cu lumea, intimidându-se de „răţoielile” politicienilor şi ameninţările ziariştilor, speriat de complicaţiile pe care acestea i le-ar putea scoate în cale, promiţând tuturor ce-i cereau“.

Chiar şi aşa, cererile îi era puse în aplicare de şeful Guvernului. Angelescu considera esenţial principiul adaptării învăţământului la cerinţele societăţii, cu alte cuvinte, la cerinţele economiei naţionale interesate de diferite ramuri ale învăţământului profesional. Era nevoie de buni tehnicieni în domeniile cheie, mai ales că Marele Război lăsase multe domenii fără oamenii necesari, existând totuşi dinainte lipsa de personal.

În acest scop, Angelescu propunea orientarea practică a învăţământului, „pentru a produce mase mari de specialişti profesori cu minimum de cheltuială şi în timpul cel mai scurt compatibil cu pregătirea necesară“. Noua viziune presupunea „sporirea educaţiunii în şcolile de toate gradele şi de toate felurile pentru a întări pe elevi nu numai cu cunoştinţe pozitive dar şi cu proviziune de ideal, de conştiinţă a răspunderii de iniţiativă, de disciplină pentru regularitatea şi perseverenţă în muncă”.

Şcoala românească era văzută ca având nevoie de trei condiţii pentru a funcţiona optim: necesitatea formării unui corp didactic de toate gradele pentru a face faţă cerinţelor culturale; nevoia de a „arunca” în viaţă specialişti; în fine, de organizarea unor instituţii pe lângă toate gradele de învăţământ profesionale, care să servească la îndrumarea practică şi în acelaşi timp ştiinţifică. Unul dintre rezultatele acestor nevoie a fost înfiinţarea examenului de Bacalaureat. Se întâmpla în 1925 şi, din acel moment, absolvirea liceului nu mai avea să fie niciodată la fel.

Elevi de liceu, vizitaţi de o comisie de examinare, în timpul regimului comunist FOTO Fototeca online a comunismului românesc

Primul examen: Mircea Eliade, mărturia din infern

Unul dintre cei care au dat examenul de Bacalaureat în noua formă a fost scriitorul Mircea Eliade. Însemnările scoase din jurnalul său, reproduse în „Romanul adolescentului miop“, arată chinul extrem la care erau supuşi elevii de liceu de către noile comisii de examinare. În spatele examenului, stăteau nopţi nedormite, emoţii extreme şi, mai ales, o frică cumplită de eşec.

Această teamă nu era nejustificată: potrivit propriei mărturii, toţi prietenii lui Eliade au picat la sesiunea de toamnă din acel 1925. „Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învăţau înainte, acum, se surmenează. Nimeni nu ştie ce se va petrece precis la bacalaureat. Profesorii şi-au pierdut calmul, băieţii sunt înspăimântaţi. În loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit şi care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienţi sau insuficienţi pentru Universitate.”, scria Eliade.

Acesta descria procesul de învăţare folosind cuvinte precum „dureros“ sau „neliniştit“, citind “toate cărţile ultimelor patru ani de liceu“. Atmosfera dinaintea examenelor părea una desprinsă dintr-un spital: „Îmi priveam tovarăşii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid şi îmi torturam ochelarii”.

La acea sesiunea, din 1925, Eliade a avut de analizat “Scrisoarea I“ a lui Eminescu şi problema „istoricilor ardeleni“. A avut probleme la geografie, unde trebuia să descrie flora versantului nord-estic al Munţilor Apuseni şi nu a ştiut afluenţii Crişului Alb. S-a revanşat însă la chimie, fizică şi limba franceză, unde „am răspuns tot ce m-au întrebat.“ Momentul afişării notelor este descris precum o veritabilă izbăvire: “Am scăpat, am scăpat! Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mi-am citit numele cu ochi tulburi. Prietenii m-au sărutat. Iată, că încep răsplătirile!”, scria entuziasmat Eliade, neuitând să completeze acru: „Scriu toate astea în caiet ca să nu uit toată absurditatea bacalaureatului. Voi dovedi cu atâtea pilde că trec cei norocoşi, cei favorizaţi, cei tâmpi“.

Mihai MINCAN