Dintre nenumăratele iluzii geostrategice care au fost distruse în ultimele zile, cea mai îngrijorătoare realizare pentru oricine locuiește pe continentul european ar trebui să fie următoarea: Nimănui nu îi pasă ce crede Europa.

Într-o serie de puncte de aprindere la nivel mondial, de la Nagorno-Karabah la Kosovo și la Israel, Europa a fost retrogradată în rolul unui ONG bine intenționat, ale cărui contribuții umanitare sunt binevenite, dar, de altfel, ignorate, se arată într-o analiză Politico, preluată de Ștefana Radu în Adevărul.ro.

Blocul de 27 de membri s-a luptat întotdeauna să articuleze o politică externă coerentă, avînd în vedere diversele interese naționale în joc. Chiar și așa, a contat în continuare, în principal datorită dimensiunii pieței sale. Influența globală a UE scade, totuși, pe fondul declinului secular al economiei sale și al incapacității sale de a proiecta puterea militară într-un moment de instabilitate globală în creștere. 

În loc de puterea „geopolitică”, pe care președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a promis-o cînd și-a preluat mandatul în 2019, UE a devenit o plevușcă paneuropeană, oferind un anumit grad de uimire jucătorilor adevărați, în timp ce în cea mai mare parte se face doar de rîs, în deciziile sale contradictorii.

Dacă acest lucru sună dur, notează Politico, luați în considerare ultimele zile: în urma masacrului de către Hamas a sute de civili israelieni în weekend, comisarul european pentru extindere, Olivér Várhelyi, a anunțat Luni, 9 Octombrie, că blocul va suspenda „imediat” ajutorul de 691 de milioane de euro pentru Autoritatea Palestiniană. Cîteva ore mai tîrziu, comisarul sloven Janez Lenarčič l-a contrazis pe colegul său maghiar, insistînd că ajutorul „va continua atît timp cît va fi nevoie”.

Operațiunea de presă a Comisiei a continuat cu o declarație conform căreia UE va efectua o „evaluare urgentă” a unor programe de ajutor pentru a se asigura că fondurile nu vor fi direcționate către terorism, ceea ce implică că astfel de garanții nu erau deja în vigoare.

În ceea ce îl privește pe șeful UE pentru politică externă, Josep Borrell, rezultatul oricărei revizuiri a asistenței pentru palestinieni a fost o concluzie inevitabilă: „Va trebui să sprijinim mai mult, nu mai puțin”, a spus el Marți.

Pentru a rezuma: în decurs de doar 24 de ore, Comisia a trecut de la anunțarea că va suspenda orice ajutor acordat palestinienilor la semnalarea că va crește fluxul de fonduri.

Răspunsul UE la evenimentele de pe teren din Israel nu a fost mai puțin confuz. Chiar dacă Israelul încă număra cadavrele din masacru, Borrell, un critic de multă vreme al țării care a fost efectiv declarată persona non grata acolo, a ales ambele părți.

Borrell, un socialist spaniol, a condamnat „atacul barbar și terorist” al Hamas, în timp ce a certat Israelul pentru blocada sa asupra Gazei și a subliniat „suferința” palestinienilor care au votat Hamas la putere.

Abordarea spaniolului a fost în contrast puternic cu cea a lui von der Leyen, care a condamnat fără echivoc atacurile (deși într-o serie de tweet-uri) și a proiectat steagul israelian pe fațada biroului ei.

Aceste mișcări au atras imediat proteste din alte colțuri ale UE, totuși, Clare Daly, un europarlamentar de stînga din Irlanda, a pus sub semnul întrebării legitimitatea lui von der Leyen și i-a spus să „tacă din gură”.

Pînă la jumătatea săptămînii, stabilirea poziției Europei față de criză a fost ca și cum ai arunca săgeți spre o țintă cu ochii legați.

Cu sînge pe mîini

Mesajele UE au dovedit un contrast cu cele neechivoce de la Washington.

„În acest moment, trebuie să fim foarte clari”, a spus președintele american Joe Biden într-un discurs special de marți la Casa Albă. „Suntem alături de Israel. Suntem alături de Israel. Și ne vom asigura că Israelul are ceea ce are nevoie pentru a avea grijă de cetățenii săi, pentru a se apăra și pentru a răspunde la acest atac”.

Biden a menționat că a sunat Franța, Germania, Italia și Regatul Unit pentru a discuta despre criză. Pe listă nu erau însă liderii UE, ca bloc.  

Marți, Borrell a organizat o întîlnire de urgență a miniștrilor de Externe ai UE, în Oman, unde se adunau deja, pentru a discuta despre situația din Israel. Ministrul de Externe al Israelului, Eli Cohen, a refuzat să participe, chiar și de la distanță.

Nu este prea surprinzător, avînd în vedere acțiunile Europei cu privire la Iran, care a sprijinit Hamas de zeci de ani și a cărui conducere a sărbătorit atacurile din weekend. Deși Iranul neagă implicarea directă, mulți analiști spun că atacul atent planificat al Hamas nu ar fi fost posibil fără instruire și sprijin logistic din partea Teheranului.

„Hamas nu ar exista dacă nu ar fi sprijinul Iranului”, a declarat Miercuri senatorul american Chris Murphy, un democrat din comisia de relații externe a Senatului. „ Nu există nici o îndoială că Iranul are sînge pe mîini”.

În ciuda semnelor persistente ale activităților răuvoitoare ale Teheranului în regiune, inclusiv reținerea unui diplomat european aflat în vacanță în Iran, Borrell a încercat în mod repetat să se angajeze cu regimul dur al țării, în speranța de a reaprinde așa-zisul acord nuclear cu puterile globale din care SUA au ieșit cînd Trump era președinte, în 2018.

Anul trecut, Borrell a călătorit chiar în Iran, în încercarea de a relua discuțiile, în ciuda obiecțiilor puternice ale ministrului de Externe al Israelului de atunci, Yair Lapid.

„Iranul vrea să distrugă Israelul? Nimic nou în această privință”, a spus el pentru POLITICO în 2019, cînd era încă ministru spaniol de Externe. „Trebuie să trăim cu asta”.

Acum, Europa trebuie să trăiască cu consecințele acestei politici și cu pierderea credibilității în Israel, singura democrație din regiune.

Spectacolul Charles Michel

Un alt exemplu flagrant al impotenței geopolitice a Europei este Nagorno-Karabah, regiunea disputată, predominant armeană, din Azerbaidjan.

Conflictul de lungă durată de acolo a fost aproape uitat de cea mai mare parte a lumii, dar nu de președintele Consiliului European, Charles Michel, care a depus un efort diplomatic ambițios la începutul acestui an, pe fondul unei reapariții a tensiunilor.

În Iulie, Michel a găzduit liderii Armeniei și Azerbaidjanului la Bruxelles, a șasea astfel de întîlnire. El a descris discuțiile drept „oneste și substanțiale”. I-a invitat chiar pe lideri la un summit special în Octombrie pentru o „întîlnire pentalaterală” cu Germania și Franța la Granada.

Nu a fost să fie. Pînă atunci, Azerbaidjanul ocupase regiunea, forțînd peste 100.000 de refugiați să fugă din Armenia. Europa, care avea mare nevoie de gaze naturale din Azerbaidjan, a fost neputincioasă să facă altceva decît să privească.

La începutul acestei luni, Michel a dat vina pe Rusia, în mod tradițional protectorul Armeniei în regiune, pentru fiasco. „Este clar pentru toată lumea că Rusia a trădat poporul armean”, a declarat Michel pentru Euronews.

Un model similar a avut loc în Kosovo, unde europenii au încercat de ani de zile să negocieze o pace de durată între populațiile sale albaneză și sîrbă. Principalul punct de conflict este statutul părții de Nord a Kosovo, la granița cu Serbia, unde sîrbii reprezintă majoritatea celor aproximativ 40.000 de locuitori.

Borrell a numit chiar un „reprezentant special pentru dialogul Belgrad-Priștina și alte probleme regionale din Balcanii de Vest”.

Președintele în funcție, Miroslav Lajčák, fostul ministru de Externe al Slovaciei, nu a avut prea mult noroc. Deși Lajčák a primit titlul grandios în urmă cu mai bine de trei ani, părțile sunt mai îndepărtate astăzi decît niciodată.

UE a cheltuit milioane de euro încercînd să stabilizeze regiunea, finanțînd organizații ale societății civile, școli și chiar o forță de Poliție.

Cînd tensiunile au amenințat să se transforme într-o luptă totală în urma unei incursiuni în Nordul Kosovo a forțelor sîrbe luna trecută, totuși, UE a fost forțată să recurgă la mecanismul său garantat de soluționare a crizelor: unchiul Sam.

„Suntem criticați pentru prea puțină implicare  în Europa și apoi pentru prea multă”, a spus diplomatul american Richard Holbrooke în 1998, după ce Washingtonul și-a tîrît aliații europeni reticenți în efortul de a opri campania de „curățare etnică” declanșată de liderul iugoslav Slobodan Milošević în Kosovo.

„Adevărul este că europenii nu vor avea o politică de securitate comună în viitorul previzibil”, a adăugat Holbrooke. „Am făcut tot posibilul să îi menținem implicați. Dar vă puteți imagina cît de departe aș fi ajuns cu domnul Milošević dacă aș fi spus: «Scuzați-mă, domnule președinte, mă întorc în 24 de ore după ce am vorbit cu europenii».”

O afacere riscantă

Nu trebuie căutat mai departe decît Ucraina pentru a demonstra că punctul lui nu este mai puțin valabil astăzi. Deși UE a făcut tot ce a putut, oferind zeci de miliarde de ajutor financiar, umanitar și militar, nu este suficient pentru a ajuta Ucraina să-i țină la distanță pe ruși. Dacă nu ar fi sprijinul american, trupele ruse ar fi staționate pe tot flancul estic al UE, de la Marea Baltică pînă la Marea Neagră.

Situația dificilă a Ucrainei evidențiază diferența dintre aspirațiile geostrategice ale Europei și realitate. Chiar dacă Europa nu a anticipat invazia pe scară largă a Rusiei, a vorbit de ani de zile despre necesitatea de a-și îmbunătăți capacitățile de apărare.

„Trebuie să luptăm pentru viitorul nostru, ca europeni, pentru destinul nostru”, a declarat în 2017 cancelarul german Angela Merkel.Și de atunci nu s-a întîmplat nimic.

Realitatea este că va fi întotdeauna mai ușor să te bazezi pe Washington decît să obții un consens european în ceea ce privește politica externă și capacitățile militare.

După ce Biden a decis să trimită un portavion american în Estul Mediteranei ca răspuns la atacul Hamas din această săptămînă, Thierry Breton, comisarul UE al Franței, a declarat că Europa trebuie să se gîndească la construirea propriului portavion. Chiar și la Bruxelles, comentariul a generat puțin mai mult decît ușurare comică.

În ciuda retoricii despre necesitatea ca Europa să joace un rol mai global, nici măcar liderii celor mai mari state membre ale UE, Franța și Germania, nu par să fie serioși în acest sens.

În timp ce Biden s-a așezat în Situation Room a Casei Albe pentru a discuta despre criza din Israel, președintele francez Emmanuel Macron și cancelarul german Olaf Scholz erau ocupați să discute la Hamburg.

După ce au fost de acord să-și sporească eforturile de a reduce birocrația în UE, au făcut o croazieră în port cu partenerii lor. Liderii și-au sărbătorit deliberările de succes pe un debarcader local cu bere și Fischbrötchen, un sendviș cu pește din Hamburg. Chiar și Soarele a ieșit. Dar cel mai important: telefonul nimănui nu a sunat, conchide Politico.