Preţul admiraţiei: cunoaştere şi recunoaştere

Autor: Lilia GRUBÎI

Începutul de octombrie, ca şi cel de septembrie, aparţine şcolii, mai bine zis pedagogilor care îşi sărbătoresc Ziua profesională. Ultimele zile îmi urmăresc copiii cum meşteresc ceva, învaţă poezii, toate fiind cu dedicaţie pentru dascălii lor de la liceu. În contextul acestor preocupări, mi-am amintit şi eu ceva referitor la cea mai nobilă meserie de „ingineri ai sufletului”.

Pe vremea cînd eram elevă, în clasa mea istoria era predată de o „ovreică bogată, îndestulată şi cu neamuri la Ierusalim”. Asia Erimilovna era o damă ajunsă la o anumită etate, de un metru jumătate atît în înălţime, cît şi în lăţime, soţie de un mare şef din „tîrguială”, îmbrăcată doar cu ţoale de la croitor personal şi cu foarte mult aur pe ea. Aur masiv, pietre preţioase de-ţi părea că neamurile nu-s la Ierusalim, ci stăpîni pe zăcămintele din Iakutia. Datorită „ovreicei” istoria era pentru noi „cel mai uşor obiect”, deoarece la această disciplină puteam face orice ne poftea sufletul. Unii citeau, alţii îşi făceau temele pentru alte lecţii, băieţii jucau cărţi sub bancă sau mîncau, fetele croşetau etc. etc., nenoroc era doar pe capul colegului care în acea zi trebuia să citească cu glas tare din manual următorul paragraf. Iar Asia Erimilovna dormita. Pe bune! Cu mintea de azi presupun că nu-i loc de mare haz şi că sigur era vorba de vreo problemă de sănătate legată de obezitatea excesivă. Dar tot cu mintea de azi mai înţeleg că pe lîngă sănătatea şubrezită de salamuri deficitare şi chiftele cu usturoi, profesoara noastră de istorie era preocupată în ultimul rînd de nivelul nostru de cunoaştere a istoriei. Nu că n-ar fi avut destule studii sau cunoştinţe. Vai! Ce minte strălucită avea Asia Erimilovna – mai rar! Ştiu pentru că, deşi ararareori, cîteodată îi mai venea muza şi ne povestea chiar ea tema (sau mai aveam noroc de cîte vreun „control frontal” prin şcoală şi atunci era mare tărăboi)! Şi azi ţin minte cît de interesant ne-a lămurit răscoala lui Garibaldi sau consiliul lui Kutuzov de la Fili… O frumuseţe de ore ascultate cu gura căscată! Dacă profesorul te fascinează la lecţii, om te face!

Dar asemenea plăceri erau rare de tot. Or, azi se pare că îmi pot explica fenomenul: era sfîrşitul anilor 80, era perioada cea cu „перестройка”, „гласность” şi democraţia gorbaciovistă, iar hotarele care mai înainte păreau ferecate pe vecie pentru evreii din URSS începuseră a-şi slăbi lacătele. Reprezentanţii diasporei emigrau în masă şi spre ducă la patria istorică îi stăteau gîndurile Asiei Erimilovna, nu la calitatea cunoaşterii de către noi a istoriei. De fapt aşa şi s-a întîmplat pînă la urmă şi din cîte am aflat mai tîrziu „kilele” de aur nu erau un moft. În inele şi cercei se transformau banii: la ce-i trebuiau Asiei Erimilovna în Israel ruble sovietice?

Doar în ultimul an de şcoală am fost luaţi în mîini bune, dar fără mare folos. Breşa formată pe parcursul mai multor ani aşa şi n-a putut fi reparată. Păcat. Nimeni din promoţia noastră nu a mers mai departe la o facultate de istorie. Deşi am avut nişte colegi foarte promiţători în acest sens. Dat fiind indiferenţa profesoarei noastre, mare consumatoare a bucătăriei de la Căuşeni, gurmandă de calibru deci, pasiunea mai multor băieţi pentru istorie aşa şi a rămas la nivelul romanelor de Alexandre Dumas, Pikuli, Sienkiewicz sau altele ce puteau fi găsite în librăriile sovietice.

Mă apucă dracii uneori cînd îmi amintesc de „istoria” mea din şcoală. Mai ales dacă iau lucrurile în comparaţie cu alţi profesori care pe la sfîrşitul lecţiilor arătau ca nişte pietrari albi de cretă şi încă fără voce după ce 45 de minute se canoneau la tablă ca măcar 2-3 elevi să înţeleagă pînă la urmă măcar ceva din esenţa Istoriei. Două-trei perechi de ochi interesaţi era suficient ca profesorul neindiferent să-şi pună sufletul în faţa clasei, chiar dacă ştia că pentru ceilalţi 20 de inşi munca lui e „foaie verde”. Deci, să fascineze, să lase elvul cu „gura căscată” de admiraţie. Pentru că admiraţia e la baza cunoaşterii. Iar admiraţia este ingredientul principal al iubirii, despre care Biblia spune că dacă iubire nu e… nimic nu e!

Un sincer „La mulţi ani!” tuturor pedagogilor. Veţi fi onoraţi cu exces de zel în acest sfîrşit de săptămînă, iar posturile de radio au pregătit deja mape audio cu siropuri de reţetă sovietică moldovenească cu eternul refren „Iubiţi învăţători”. Cred însă că cel mai frumos omagiu pentru domniile voastre nu sînt falsele felicitări şi cadourile scumpe oferite din interes, ci recunoştinţa discipolilor şi felul cum îşi vor aminti ei de dumneavoastră peste zeci de ani. Adică, dacă i-aţi fascinat, dacă i-aţi lăsat cu gura căscată, admiraţia lor pentru domnul învăţător va dăinui pe parcursul generaţiilor. Finalmente, hotarele sînt demult deschise în toate direcţiile şi banii nu mai trebuie schimbaţi în cercei…