Ziaristul Petru Iacob va împlini anul acesta, cam prin toamnă, mirifica vîrstă de 70 de ani. Pe lîngă munca de jurnalist la Televiziune şi la Radioul Naţional, a mai scris şi editat patru cărţi de versuri. Nu-i cel mai de condamnat lucru. Pentru că poezia, aşa spun înţelepţii acestei lumi, înseamnă admiraţie şi mirare. Iar dacă la aproape 70 de ani mai scrii versuri, înseamnă că ai potenţial de miare în faţa frumuseţilor acestei lumi. Adică, potenţial de viaţă lungă. Ceea ce îi şi dorim autorului Petru Iacob.

La poalele Olimpului

Între cer şi-ntre pămînt

E mult zbucium şi frămînt –

Cerul geme a pustiu,

Iar pămîntul – a om viu.

Zeii stau mai într-o parte,

Tot chitind păsat cu lapte –

Nu se vor ei detronaţi

Şi-n uitare aruncaţi,

Răzbunare uneltesc –

Un scrutin nou pregătesc.

Oamenii, în capul lor,

Vor alegeri şi... nu vor –

Încă nu s-au descurcat,

Ce-ar avea de cîştigat?

Fiecare-n felul său...

Ar vota cîte un zeu...

Dar!... să fie doar al lui,

Ca harapnicul din cui,

Să-i asculte orice păs –

El (!) e cel de l-a ales.

Lui să-i fie de-ajutor

Iar ceilalţi... facă ce vor!

Măştile

Carnavalul de la Rio...

Străluceşte-odată tare

Şi, apreciat cu brio,

Stă un an în aşteptare.

Pe la noi e mult mai simplu,

Dar!... în fiecare zi!

Trece timpul, vine timpul,

Noi cu măşti – oricare-ar fi.

Teatru-i floare la ureche

Au scenarii, regizori...

Noi sîntem artişti de veghe

De cu zori şi pînă-n zori.

Dacă trece vreo furtună,

Plecăm fruntea creştineşte,

Iar de pare ziua bună

Stăm în poză – haiduceşte!

Stăm mereu ca în tranşee –

Grămăjoară, răşchiraţi –

Şi purtăm în noi scînteie,

Rămînînd mereu mascaţi.

Mulţi mai uită cum arată

Chipul lor nemachiat,

După ce încuie poarta,

Ca să fugă de păcat...

Ne-am pierdut firescul firii

Şi nici nu-l mai căutăm –

Sîntem fructele iubirii,

Dar în ce ne transformăm?...

Saturaţie

Oare cît voi mai da greş,

Luînd ghimpele drept crin,

Lăudînd un măceş,

Parcă n-ar avea şi spini?

Oare cît voi fi impus

Să iubesc ce mi-i urît,

Să-mi tot ţin păsul nespus

Să fiu giruetă-n vînt?

Oare cît voi fi silit

Să respect un formular?

Că-mi stau ordinele-n gît,

Pînă-ajung pensionar...

Cînd de frîu oare-am să scap?

Cînd voi respira uşor?...

Simt că-şi face-un gînd de cap.

Cînd voi şti deja... că mor?

* * *

Plînge pădurea tăiată...

Şi nu doar de-o simplă durere –

Primăvara i-au furat-o,

Viaţa din muguri îi piere.

Speranţele-i scuturate,

Căzute aiurea din cuiburi

Cu ouă împrăştiate.

Ajunse a fi deja tulburi.

Şi vise neîmplinite,

Abia conturate, necoapte,

Rămîne-vor ne-mpărtăşite

Cuiva pe poteci, în şoapte.

Izvoarele-s ca şi mute,

Căci apa dintr-însele seacă,

Păsările abătute

Privesc zăpăcite şi... pleacă...

Se schimbă lumea la faţă,

Cînd nu mai e frunza cea verde,

Şi soarele-n dimineaţă

Din farmecul său parcă pierde...

Aşa... banalul interes

Iniţiat la vreo beţie,

Omoară-n noi un univers,

Desprins din Sfînta Veşnicie

Datornic

Cum s-a făcut, că, iată, eu

Sînt... cum să zic (?) aşa cum sînt?

Oare are bunul Dumnezeu

Şi în privinţa mea vreun gînd?...

A tot investit în mine

Milă, dragoste fierbinte,

Indulgenţă (...mi-i ruşine!)

Şi-încă multă, Doamne Sfinte!...

Nu în zadar aproape-un veac

Are destinul omenesc –

Să fac CEVA! Dar ce să fac,

Pe lîngă faptul că trăiesc?

Cerc de toate cîte-oleacă,

Pe-ndelete, mai cu spor,

Dar... mă uit că viaţa-mi pleacă,

Iar eu tot rămîn dator.

Corelaţie

Zicea un înger de zăpadă,

Răpus şi el de neglijenţă,

Căci oamenii treceau pe stradă,

Privindu-l cu indiferenţă.

El parcă le cerea iertare

Că nu le este de-ajutor,

Dar lor!... le pasă, dacă moare

Un ultim înger păzitor?...

* * *

Toată firea omului,

E fantastic de ciudată

Pe retina ochiului,

Cică, lumea-i inversată.

Creierul s-a dumerit,

Cum să facă rînduială,

Şi, muncind necontenit,

Noi vedem... lumea reală.

Pentru-această îndurare

Răsplătim tribut nespus

Şi avem o lume care

Parcă-ar fi... cu fundu-n sus.